Emil Boc îşi continuă halucinanta guvernare dând oameni afară din serviciu pe bandă rulantă. Sute, mii, zeci de mii de oameni îşi pierd locurile de muncă, dar încrederea în PD rămâne, uimitor, la aceleaşi cote. ,,Puşca şi cureaua lată/Ce slujbe aveaţi odată”, ar putea declama – evident, la modul ludic – noul prim-folclorist al ţării, Emil Boc.  Şi nu e vorba de slujbele ,,nesimţite”, ci de cele amărâte. De acelea care constituie pentru foarte mulţi unicul mijloc de trai, unica sursă a existenţei. Sună patetic ce spun dar, dincolo de substanţa patetică a mesajului, trăim într-un absurd pe care, inexplicabil, românii îl acceptă cu totală resemnare şi într-o suspect de lascivă expectativă.  Din păcate, cureaua aia la care făcea referire, nu demult, primul ministru devine, pe cât de lată, pe-atât de strânsă şi, în ciuda strânsorii, ghiorăitul maţelor se aude din ce în ce mai strident.

 

          Zâmbesc amar când aud cum potentaţii zilei fac apel la principiul solidarităţii. Căci apelul lor are nuanţe mefistofelice, iar în ce-i priveşte  funcţionează doar atunci când solidaritatea se numeşte cârdăşie. Se face paradă de priorităţi naţionale, se proclamă stringenţa unor responsabilităţi naţionale, dar patetismul găunos, fără substanţă, bruiază firavul cod afectiv înfiripat în rândurile unei populaţii bulversate la maximum.

 

           Nimeni nu ia însă în calcul un aspect simplu: că solidaritatea nu poate exista în afara conştiinţei cetăţeneşti. În afara culturii urbane. În afara spiritului civic şi în afara  elementului coeziv care, la un loc,  definesc o lume civilizată.  În România, însă, toate acestea nu sunt mai mult decât nişte vorbe goale, spuse în vânt. Pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, azi, prea puţini mai cred în idealuri, în promovarea principiilor, în bun-simţ, în bună-credinţă, în bună-creştere, ca să nu mai vorbesc că şi mai puţini cred în latura aceea idilică şi boemă a vieţii. Mai toată lumea îşi urmăreşte, într-un soi de egoism de tip balcanic îngrozitor, interesul propriu sau, cel mult, interesul de grup, de gaşcă.

 

          Din nenororcire, cultivând zilnic gaşca şi ridicând-o la rangul de formă relaţională supremă, nu facem altceva decât să ne depărtăm, încet, dar sigur, de valorile europene. De adevăratele valori europene, pe baza cărora acest continent al făgăduinţei şi-a clădit, nu atât prosperitatea, cât personalitatea.

 

           Individualism, ură, invidie, bârfă, discordie, iată stâlpii de bază ai unei societăţi româneşti ce tinde, cu fervoare manelistică, spre decadenţă. Spre dezbinare perpetuă. Spre promiscuitate socială.  Spre hăurile nesfârşite în care bâjbâiala e ocupaţia de bază. Întrebarea pe care mi-o pun - şi pe care v-o pun şi vouă, cititorilor mei - în finalul acestui comentariu e una firească şi ea îmi dă târcoale de mai multă vreme: ne auto-flagelăm din neghiobie sau din nevrednicie?

 

          Vine o vreme când, oricât de puţin ne-ar păsa de lumea asta, ne trage aţa spre auto-reflecţie, spre deliberare, spre analiză a lucrurilor.

 

          Vine o vreme când ne săturăm de nimicnicie, de abjecţie, de minciună şi de ticăloşie şi ne dorim să fim, şi noi, oameni ca toţi oamenii.

 

          Acelora care tânjesc după valorile morale, dar şi celor ce încă stau în cumpănă, dacă să se aplece sau nu asupra lor, le pun la dispoziţie, mai jos, două traduceri, una din Rudyard Kipling, cealaltă din Kostas Varnalis. Ambele creaţii ar trebui – când nu le aprofundăm şi nu cugetăm adânc la tâlcul lor –  măcar să ne pună, preţ de câteva clipe,  pe gânduri… Suntem prea dezbinaţi şi prea nefericiţi, în întregul nostru, ca să ne permitem a bagateliza lucrurile serioase, numai pentru că sunt spuse în versuri.

 

           Aşadar…

 

    DACĂ

    de Rudyard  Kipling

 

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi vini, prea bine,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi nicio clipă încrederea în tine,
De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi,
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta-un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând dezasperării,
Succesul şi dezastrul, primindu-le la fel,
De rabzi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi, din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut,
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,
Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput,
Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
Numai cu străşnicia voinţei de granit,
Să stea, şi peste vremuri, aşa cum stă o stâncă,
De poţi vorbi mulţimii, fără-a minţi, şi dacă
Te poţi plimba cu regii, fără a epata,
De nici duşmani, nici prieteni, nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi, de minuta scurtă, vei mai lungi-o, poate,
Să nu pierzi nicio filă din grosul vieţii tom,
Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate,
Şi, pentru toate-acestea, vei şti să fii un Om!

       ANTI – DACĂ (după Rudyard Kipling)

 

 

De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesul ţi-l sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără regrete, pe amândoi la fel;
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu’, poţi altele scorni,
De poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi, sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: ‘Nainte! doar tu strigi: ‘Napoi!,
Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-ascunzi, ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întâiul, dar niciodată Om.

 

 

 

 

                                                    

                                                     Foto: catavencu.ro

 

          Doi veleitari din anturajul preşedintelui României aspiră să rămână afundaţi cel mai adânc, şi dacă se poate până la moarte, în graţiile acestuia. Ambii i-au adus chelului tichii de mărgăritar cu nemiluita, doar-doar vor câştiga întâietatea. Atât de amuzant fac pe formatorii de opinie aceşti băieţi fâşneţi – în sânul unui partid care s-a lepădat demult de opinii -, încât hilarul situaţiei e garantat sută la sută.

 

          Nu intru pe blogurile lui Cristian Preda şi Sever Cotoi – Voinescu şi, ca atare, nu le citesc. Neavând nimic în comun, de ce aş face-o? Doar ca să-mi provoc de bună voie o senzaţie de greaţă? Mersi, mi-e bine aşa, fără deranjuri stomacale. N-am gustat, de la bun început, pervertirea lor cromatico-politică şi, tot de la bun început, i-am privit cu reticenţă. Apoi, cu lehamite. Dedicaţi întrutotul ideii ignobile de obedienţă  faţă de Tătucul lor de la Cotroceni, mie personal ei nu mi-au spus niciodată nimic. Nu că n-ar fi buni de gură - nu, Doamne-fereşte! – ci pentru că, în privinţa mea, n-au avut pic de putere de convingere. Şi nici nu vor avea, în vecii-vecilor.

 

          Cum spuneam, am auzit din întâmplare de disputa dintre Cristian Preda şi Sever Cotoi – Voinescu. Pentru a defini, fiecare în nume propriu, curentul ce bântuie România mai dihai ca un taifun devastator, Voinescu – Cotoi şi Preda se bat, ideologic, precum chiorii. Primul avansează conceptul de ,,băsescianism”, argumentându-şi cu fervoare subalternă găselniţa terminologică, în vreme ce ălălaltu’  îl contrazice prin persiflări golite de subtilitate. Tabloul e grandios, fie şi la nivelul detestabil al ciondănelii. Cei doi rivali de conjunctură fac pe dracu-n patru să convingă opinia publică, odată pentru totdeauna, că – de fapt – definiţia corectă în cazul lor, al băsescoizilor necondiţionaţi,  e servilismul. 

 

            Dincolo de ei, în cazul nostru, al nemanelizaţilor, curentul care ne trage, iremediabil, din toate părţile e băsesCINISMUL…  

 

          Dintre toate relele care au dus la apariţia comunismului în lume, invidia a jucat, şi încă joacă, rolul cel mai important. Nimic nu-i poate face pe oameni să se urască mai mult decât asmuţindu-i pe unii împotriva celorlalţi. Dacă eşti malefic, e de-ajuns să-i arăţi unui nevoiaş, cu  insistenţă, pricopseala aproapelui său. Nu mai contează că agoniseala este rodul râvnei şi-al trudei. Viermele veninos cotrobăie înlăuntruri,  ca un monstru din filmele horror. Scurmă-n ficaţi şi otrăveşte inimi. Invidia îl transformă pe om în fiară fără suflet şi fără sentimente. Îl aruncă în hăurile scârnave ale existenţei şi îl lasă chilug de conştiinţă. Fără invidie, fratele ei bun, populismul, şi-ar pierde mult din substanţa mesajului, iar vicleana ei soră, demagogia, n-ar fi decât o biată vrăjitoare şleampătă şi neputincioasă.  Invidia naşte obsesii ucigătoare şi destramă prietenii dintre cele mai trainice. Invidia e cea mai elocventă formă de exprimare a nemerniciei şi cea mai deprimantă imagine a fiinţei umane. Invidia e copilul legitim al duşmăniei şi, ca orice produs al răului, are o sete distructivă neostoită. Invidia călătoreşte pe aripile furiei şi sălăşluieşte în văgăuna lăcomiei. Invidia exclude solidaritatea şi nu ştie ce-i încrederea în sine. Pizma e şarpele crescut la sân şi hrănit cu nesaţ diavolesc de oameni care nu acceptă nici în ruptul capului bunăstarea altora. Vremurile de restrişte şi stările de nesiguranţă sporesc invidia, aprind spirite revanşarde şi zgândăre apetitul pentru revolte interioare. Dau frâu liber frustrărilor şi chinuie conştiinţe muribunde.

 

          Mediul actual este propice inflamărilor sociale. Din tot ce-au lăsat romanii, divide et impera pare singura sintagmă însuşită, de-a lungul atâtor şi atâtor şcoli absolvite, de Emil Boc. Boc mizează totul, dar absolut totul, pe invidia capsomanilor şi a zevzecilor din  România. Ca să aţâţe la maximum spiritul de frondă al vulgului, Boc este în stare de orice. Machiavelicul personaj ştie că numai astfel îşi poate conserva electoratul provenit din cele mai sordide şi mai abjecte zone sociale. Că numai în felul acesta, aruncând anateme asupra unora şi înfierând cu mânie bolşevică prosperitatea, va avea succes la gloatele ignorante pe mai departe.

 

             În tot acest răstimp, parcă sedaţi, oamenii normali din ţara asta privesc cum  Micul Stalinoid trebăluieşte în cotloanele nimicniciei umane. Din păcate pentru ei, privesc terifiantul spectacol din cel mai incomod unghi. Din expectativă.

 

          Vă că e în vogă să ai opinii vis-a-vis de plantele etnobotanice şi de cei ce le scot pe tarabă, de aşa-zişii comercianţi de vise. Drept să spun, habar n-am avut de existenţa unor astfel de magazine şi de faptul că se culeg în România şi astfel de ierburi. Ştiam că se cultivă tutun, dar eu m-am lăsat de fumat de mai bine de un deceniu, iar industria acestui produs agricol nu m-a interesat deloc.

 

          Sunt de acord că nu-i în regulă să tragi orice bazaconie în piept şi n-am nimic împotrivă să li se deschidă ochii inconştienţilor care recurg la asemenea gesturi.

 

          Numai că nu doar cei din spatele tejghelelor de gen sunt comercianţi de vise.  Comercianţi de vise sunt şi şarlatanii din politica românească, aceia care sucesc minţile bieţilor capsomani ai acestei ţări fără să clipească. De ce să nu-i interzicem şi pe cei care, după ce ne-au promis o viaţă mai bună, ne oferă una mai proastă?

 

          Dezavuăm, aşadar, plantele etnobotanice, pe bună dreptate, dar promovăm, în continuare, metehnele etnobalcanice, ba le şi îmbrăţişăm cu sârg. Asta nu-i, cumva, tot auto-flagelare? 

 

          Aştept, însă, răbdător să văd cum, din efuziune patriotică, Emil Boc va pune mâna pe coasă şi harşt! harşt!, va nimici blestematele astea de plante etnobotanice. Recunoaşteţi că v-ar reconforta o astfel de imagine, cu un premier responsabil, care luptă din răsputeri împotriva tuturor viciilor şi vicisitudinilor. Şi că v-aţi convinge de-a binelea ce însemnătate pentru ţară are îndeletnicirea de cosaş…

 

          Altfel, despre trasul în piept, vom avea timp berechet să stăm de vorbă. Sau, de-atâtea vise primite cadou, să halucinăm la gura înfometată a sobei.