* Cu prilejul recentei vizite a lui Traian Băsescu în Republica Moldova, am aflat că România se va uni cu fraţii di pisti Prut pi calea ferată.  Bănuiesc că unirea va avea loc înainte ca România să deraieze…

          * România are şansa de a intra într-o carte a recordurilor. Cartea se numeşte Guiness Boc…

          * După ce Boc ne-a cosit, iar Băsescu ne-a ciuruit, acum cei doi ne toacă.

          * Scepticii greşesc când spun că România se duce de râpă. Confundă banala râpă cu ditamai prăpastia.

          * Vladimir Putin a promovat, nu demult, o lege prin care se interzice funcţionarea cazinourilor în Rusia. În felul acesta, el îi ocroteşte pe vechii bolşevici, moşnegii de azi, să-şi cheltuiască la jocurile de noroc ultima copeică. Ne aşteptăm ca, la noi, bătrânii ţării să-şi joace soarta la ruletă. La ruleta rusească.

          * România e un stat de drept în care cel mai eficient funcţionează strâmbele.

          * De acord, toţi suntem egali în faţa morţii. La trecerea Styxului, însă, tot obolul va face diferenţa. Nu-i aşa, Charon?

          * Pe Mutu l-am făcut briliant, cu scremutu’ facem o mărgică. Şi Mutu  şi mărgica sunt brandurile noastre de ţară.

          Trăim vremuri tulburi! Omenirea este pândită de pericole la tot pasul. Cutremure nimicitoare, incendii devastatoare, inundaţii de proporţii, taifunuri de nestăvilit, uragane cu nume simpatice – Katrina, Gustav, Ike –, al doilea Big-Bang şi, posibil, o imensă gaură neagră care să ne înghită pe toţi, cu mic, cu mare, cu bogat, cu sărac, cu prost, cu deştept… Plus Al-Qaeda, Rusia, Statele Unite, cancerul, neghiobia. Nu trăim pe un butoi de pulbere, ci pe un Pământ căruia îi otrăvim apele şi îi furăm oxigenul, pe care îl îndopăm cu deşeuri toxice, îl găurim în toate direcţiile şi îl defrişăm de la un meridian la altul şi care dă semne că s-a cam săturat să ne mai rabde. Totul în numele progresului, al cunoaşterii şi al modernismului, în numele Crucii, al Semilunii şi, uneori, al zvasticii şi al Capului-de-mort, în numele binelui, al mai binelui şi, desigur, al prea-binelui. Nu există culmi de neatins, ci numai aripi prea scurte, filozofează luminaţii lumii, explicând într-un fel neostoita sete de nou a omului şi neodihna lui în scormonirea Universului. Da, descoperim zi de zi, ceas de ceas, lucruri noi, inventăm pe bandă rulantă, de-a valma, antidoturi la fel şi fel de boli, avioane supersonice, trenuri de mare viteză, pet-uri şi pungi din plastic care ,,trăiesc’’ sute de ani. Inventăm apa caldă, mersul pe jos şi gaura din macaroane, ne reinventăm pe noi înşine, prin clonare şi dedublare. Suntem infailibili, la o primă vedere, dar atât de nevolnici, la o adică…

          De parcă toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, iată că superstiţiile de tip voodoo prind şi în zone geografice care, din punct de vedere religios, se considerau, până nu demult, a fi dintre cele mai conservatoare. De pildă, pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Meleaguri de-a lungul şi de-a latul cărora locuim, cu preponderenţă, noi, românii. Şi unde, de curând, mitul unei ipotetice flăcări-violet a-nceput să facă ravagii în minţile capsomanilor. (Căci, slavă Domnului, sunt şi prin părţile astea de lume destui creduli, cărora le curge scuipatul din gură-izvor. Ba, dragii de ei, chiar formează un important segment al populaţiei băştinaşe. Poate cel mai important, de vreme ce, din postură de veşnici majoritari, semeni ca ăştia decid, graţie ştampilelor de vot, ce şi cum în ţara asta, Ţara Lor.)

            Pentru că, pe gerul ăsta, presiunea gazului scade constant,  ne încălzim, înfofoliţi în prejudecăţi,  la flacăra violet. Cu ea ne încălzim, cu ea ne dăm foc la valiză. E-adevărat că flacăra asta seamănă a dracului de bine cu una a Iadului, dar nu trăim noi, oare, într-o Gheenă Liliachie, înconjuraţi de zombi portocalii?

          Sunt un om care, cu fiecare experienţă de viaţă trăită, îşi impune câte o stricteţe. Mi-am impus, de pildă, de mai multă vreme, să nu-mi mint apropiaţii, familia, prietenii, cunoscuţii, colegii. Nu-mi place ideea că adevărul este întotdeauna la mijloc. E o idee nocivă. Dacă ar fi aşa, atunci adevărul, cum bine spunea Blaga (Lucian, nu Buldogul), s-ar preface într-un apanaj al mediocrităţii. În spiritul unui adevăr la care ader din tot sufletul şi cu toată disponibilitatea, vă mărturisesc că, dintr-o postură incomodă, aceea de dublu premiat într-ale scrisului pe blog, mă simt copleşit. Am spus copleşit, nu flatat, vă rog să reţineţi!  Patru prieteni dintr-o bucată, oameni impetuoşi şi fermi, cutezători şi intransigenţi, truditori pe tărâmul metaforei şi, în acelaşi timp, propovăduitori ai adevărului, patru prieteni, zic – Ada Rus (http://www.adarus.wordpress.com/), Teo Negură (http://www.teonegura.wordpress.com/), Dramoleta ( http://www.dramoleta.com/) şi Marius Diaconescu (http://diaconescumarius.wordpress.com/) – mi-au făcut onoarea de a-mi acorda o cununiţă. Nu ştiu cât de Superior sunt ca Scribbler, dar ştiu că, faţă de ei – şi de alţi prieteni din blogosferă -, mi-am impus să fiu Sincer. Întotdeauna Sincer, pentru că numai aşa îi voi putea păstra printre prietenii mei, printre bunii mei prieteni. Îmi place să cred că ei simt asta. Că ei ŞTIU asta şi că, printre altele, (şi) această convingere a dus la premierea mea. Le mulţumesc, asigurându-i, în schimb, de toată preţuirea. Pe ei şi pe alţii ca ei… E tot ceea ce pot spune în acest moment întrucâtva emoţionant. Căci nu e de ici, de colea, să primeşti un premiu – multiplu – la compunere după zeci de ani (o, tempora…).

            Şi pentru că viaţa e ghiftuită cu reguli şi rigori, sunt însărcinat să mă achit de cinci îndatoriri:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a cîştigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.

5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

         Mă voi conforma, cu menţiunea că, subiectiv fiind, pre mulţi voi nedreptăţi. Nu e un secret pentru nimeni – iar dacă e, uite, îl dezvălui eu acum! – că Ada Rus, Dramoleta  şi  Teo Negură îmi ung sufletul cu producţiile lor literare. De aceea îi şi vizitez, cât pot de des, pe blogurile lor, pentru a mă umple de bine, de curat şi de lumină. Alături de ei, pe aceleaşi coordonate de simpatie, se situează încă vreo câţiva prieteni. Pe cinci dintre ei (pentru că doar atâţia îmi îngăduie regula) îi voi enumera aici, acordându-le premiul de Superior Scribbler. Iată-i, în ordine alfabetică: Marius Diaconescu (http://diaconescumarius.wordpress.com/), Garcia Muerte (http://www.garciamuerte.blogspot.com/), Renata (http://www.renatablogr.blogspot.com/), Sebra (http://www.sebra.wordpress.com/), şi Theodora (http://www.theodora0303.wordpress.com/). 

          Vă mulţumesc tuturor, cu acest minunat prilej,  pentru frumosul pe care îl cultivaţi în vieţile voastre şi ale altora. Nu vă doresc decât să fiţi mereu buni, sinceri şi verticali, în astă lume rea, mincinoasă şi strâmbă. Să fiţi, adică – şi să rămâneţi -, voi…

                                                            Foto: presaonline.com

Vreau să strige toţi băieţii în gura mare

suntem băieţi de valoare

avem cărţi de credit şi femei

si cu noi să nu te iei.

          Faine versuri, nu? Numai că nu le-am compus eu. Le-au compus doi tipi de-şi zic manelişti, punându-le, apoi, pe note muzicale cu iz oriental. Pentru cine? Habar n-am! Cu siguranţă, însă, că nu pentru cei 350 de cursanţi  de la Academia de fotbal a lui Gică Hagi. Le-am găsit pe internet, şi zău dacă am dat ,,search’’ de multe ori.

          Pe când era jucător activ, Gheorghe Hagi mă mai şi enerva. Nu pentru că făcea pe vedeta, nici pentru că ar fi fost vreun exhibiţionist. Nu! Doar că, din postură de spectator, aşteptând de fiecare dată prea mult, dacă nu totul, de la el, îi reproşam unele accese de egoism. Mă înciudau uneori driblingurile în plus, alteori soluţiile fanteziste în faze dintre cele mai simple. Dar îi apreciam talentul şi îi admiram inteligenţa în joc.  Nu l-am văzut niciodată bâţâindu-se alături de dansatoare din buric, nici lipind bancnote pe frunţile unor gurişti bruneţi. În simplitatea lui de om care a dat cu ochii de învăţători şi profesori  facultativ, Hagi conştientiza, totuşi, că nu se cade să cobori la nivelul unor agramaţi, mai ales dacă lumea îţi zice şi ,,rege’’. Pentru că sportul de performanţă i-a tăiat posibilitatea de a urma şcoli înalte, Hagi a învăţat cât a putut pe cont propriu. A fost auto-didact, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Norocul marelui jucător român a fost, însă, acela că a evoluat în străinătate. La mari cluburi ale Europei. La Real, la Barca.

          Acum, intuind pericolul pe care-l reprezintă manelizarea ţării, Gică Hagi le interzice, pur şi simplu, copiilor şi adolescenţilor din propriu-i aşezământ fotbalistic, să se îndobitocească. Le barează calea spre subcultură şi le frânează alunecarea în derizoriu. Îi obligă să se respecte şi aproape îi constrânge să adopte valorile morale. Îi îndrumă spre teatru şi spre biblioteci, dând, astfel, un extraordinar exemplu de conduită.  Hagi nu este un intelectual. Nici nu cred că se pretinde a fi. E perfect conştient de condiţia sa. Dar şi perfect conştient cât rău pot produce omului nimicnicia, prostul gust, îndoielnicul şi promiscuitatea. Spre deosebire de intelectualii aceia auto-intitulaţi rasaţi, cu diplome peste diplome, şi cu nasul atât de ridicat, încât nu le ajungi la el nici cu prăjina de la săriturile la înălţime, Hagi îşi povăţuieşte urmaşii să adopte o ţinută de bun simţ, de oameni civilizaţi, de tineri  la locul lor. Să ignore zbânţuiala propusă de fel şi fel de cântăreţi guiţători şi să-şi aplece urechea spre muzica ce dăinuie de zeci de ani, dacă nu  de-un veac şi mai bine. De bună seamă că, dacă ar fi candidat la preşedinţia României, Hagi nu ar fi permis staff-ului de campanie electorală să plătească manelişti incerţi-gramatical care să-i proslăvească numele şi să îndemne cetăţenii să-l voteze. Cum, însă, euforica sintagmă ,,Hagi-preşedinte’’ a căzut de mult în desuetudine, românii au avut parte exact de contrariu…

          Anti-manelismul nu este un curent în România. S-au dus vremurile în care inegalabilul filolog George Pruteanu ducea lupte grele prin studiourile TV cu propovăduitorii genului. Acum, nu e zaiafet de fiţe, cu papiţoi şi piţipoance, care să nu includă în program şi manelele de rigoare. În vară, chiar Unirea Urziceni, proaspătă şi inedită campioană a ţării, sărbătorea evenimentul pe tânguitoarele ritmuri. Braţ la braţ cu Dacian Varga, cu Galamaz şi cu Sorin Frunză, dănţuia lasciv însuşi antrenorul Dan Petrescu, în vreme ce spilcuitul MM Stoica îi acompania intelectualiceşte de-alături.

          Protestul vedetelor de manea spune totul despre tendinţa acestora de a controla gusturile tineretului din ziua de azi. De a se înstăpâni, vezi-Doamne, ca artişti, nu doar în mahalale, nu numai la periferii, ci pretutindeni în ţara asta, de la vlădica ce calcă preşul Cotrocenilor, la opinca de la Cuca Măcăii. De a se insinua, fără jenă, în centrul atenţiei naţionale. Or, cu asemenea ,,răutăcisme’’ la adresa puştilor săi, uite că Hagi nu este de acord. Ceea ce e de aplaudat.

          Va veni o vreme în care toate vor fi în ţara asta cu susul în jos. N-am veleităţi de  Mafalda, dar presimt că suntem foarte aproape de asemenea timpuri. Răsturnarea se produce deja, căci iată, pentru început, avem un sistem de valori inversat. Suntem prizonierii unei clepsidre nebune, care ne toacă destinele, nu ni le cerne. Parcă-am fi materia primă pentru un malaxor stricat, care nu se mai opreşte din hăpăit. Vom fi chiftele la micul dejun comandat de un Kronos dezaxat, al cărui complice e aproapele nostru. Mai devreme sau mai târziu, aproapele ăsta va sfârşi la fel, înjunghiat pe la spate şi lăsat pradă devoratorului veşnic hămesit de un alt aproape. Cercul vicios se închide mereu cu alte şi alte victime. Masa de tranşat vieţi a luat locul disculpabilului altar.  Călcăm pe cadavrele aburinde ce-şi aşteaptă rândul la înfulecare şi mistuire.

          În societatea în care trăim, confruntarea dintre bine şi rău va avea, perpetuu, acelaşi învingător. Mereu acelaşi. Procentul bunilor va fi întotdeauna mai mic decât cel al răilor pentru simplul motiv că, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice, în acest spaţiu mioritico-balcanic, răul e mai profitabil. De aceea se şi întinde răul ăsta, răul suprem şi infailibil, ca o pecingine fără leac, de aceea se banalizează el pe zi ce trece.

          Suntem pierduţi? Suntem! Mă rog, aşa zic eu! Atâta vreme cât nu ne (mai) raportăm la principii, atâta vreme cât, la noi, solidaritatea este pură cârdăşie, nu formă colectivă de apărare şi de acţiune, soarta ne este pecetluită. Cât timp, însumaţi, capsomanii, naivii şi ticăloşii, dau grosul populaţiei, orice strădanie va fi în van.  Cât timp nu generozitatea, bunătatea, bunăvoinţa şi mărinimia, ci lăcomia, invidia, ura şi egoismul sunt chemate a umple hăurile noastre sufleteşti, suntem pierduţi.

          Pe plaiurile astea nu va fi niciodată happy-end, pentru că pe plaiurile astea sălăşluiesc români, nu americani. Nu vă convine explicaţia? Alta n-am! Aşa vede scepticul din mine situaţia. Oricât m-aş strădui, analizele mele dau, invariabil, acelaşi rezultat: că şansele de a (mai) fi vreodată un popor, un popor adevărat, se împuţinează. Vom ajunge ca la începuturi: uzi, goi şi flămânzi. Apoi, lucrurile se vor înrăutăţi cu fiecare tic-tac.  Asta e legea involuţiei, care va funcţiona ca un ceasornic, chit că n-o va promulga nimeni.