Am urmărit câteva minute reuniunea PD, cloaca aia asudată în care portocalezii şi-au lansat candidaţii la alegerile locale din iunie. Mi-a venit să vărs. Atâta nesimţire şi atâta neruşinare, mai rar. Atâta sfruntare, combinată cu nemăsurată duşmănie, să nu-ţi vină să crezi. A fost prea mult pentru mine… De aceea, cuprins de silă, am compus această

 

Poezie anti-pd

 

A prosti, a suci minţi,

Pentru voi este un sport,

Vă declar, scrâşnind din dinţi,

Că eu nu vă mai suport!

 

Între ură şi iubire

Dacă-aş face un raport,

Ar ieşi, fără crâcnire,

Că eu nu vă mai suport!

 

Ca să fiu la subiect,

Şi cinstit să mă comport,

Vă spun cât pot de direct,

Că eu nu vă mai suport!

 

Sunt orori pe lumea asta

Ce-mi creează disconfort,

Voi faceţi mai grea năpasta

Pentru că nu vă suport!

 

Şi de-o fi să plec din viaţă,

Dându-i popii micul ort

O s-o fac cuprins de greaţă,

Pentru că nu vă suport!

 

Vă cunosc comportamentul,

După vorbă, după port,

Mirosiţi ca excrementul,

Iar eu nu vă mai suport!

 

Vă desfid şi vă detest,

Vă voi renega şi mort,

Impasibil, dar onest,

Spun că nu vă mai suport!

 

 

Am aflat din gura primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu că România nu este o ţară de înotători. L-aş contrazice:  în ţara asta, ca niciunde altundeva,  se practică într-o veselie, şi cu destul succes, înotul în aer liber, stilul dat din coate. La sportul ăsta, pedeliştii sunt campioni naţionali.  Pentru ceilalţi însă, constrânşi de constructorii de piscine să evolueze în mediul acvativ, e mai greu: pe lângă că apele sunt tulburi,  nici înotătorii n-au loc de pescuitori. Cu toate acestea, românii – în majoritatea lor -  intră la apă în fiecare zi,  mai adânc, mai afund. Tot ce mai nădăjduiesc ei e să prindă un pai plutitor, că dinspre  colacul de salvare nicio şansă. E dezumflat rău.

,,Cu ce pot fi de folos eu unor oameni nemulţumiţi?’’, se întreba candid premierul Ungureanu, auzind că o mână de protestatari din Iaşi scandau împotriva cabinetului său şi a regimului actual. Bună întrebare, nici nu mă aşteptam la altă reacţie din partea unui prim-ministru atât de şcolit, atât de inteligent, atât de dăruit cu haruri. Întrebarea e bună – în opinia mea – pentru că demonstrează cât de capabil în a găsi soluţii este Ungureanu. O întrebare aş avea şi eu: totuşi, la ce-i serveşte lui MRU ,,multa carte’’ de care acoliţii sistemului băsist fac caz? Răspuns probabil: la a-i fi de folos unui om mulţumit şi împlinit. Om care se numeşte Traian Băsescu.

* Faptul că Teodor Meleşcanu – membru PNL, şi încă unul marcant – a acceptat de la Traian Băsescu funcţia de director al SIE, arată cât de precară e loialitatea politică în România. Dacă Meleşcanu avea 30-40 de ani, dacă ar fi fost carevasăzică lup tânăr, îi înţelegeam cumva decizia. E tânăr, are viaţa înainte, compromisul poate fi uneori o artă, aş fi zis. Dar Meleşcanu a ajuns la o vârstă la care, în mod normal, s-ar fi cuvenit să nu mai facă nici o concesie şi să refuze orice formă de colaboraţionism.
* Dacă ar fi fost demn, cum nu-i, Meleşcanu i-ar fi recomandat celui care a vrut – şi vrea în continuare! – să distrugă Partidul Naţional Liberal să-şi caute slugoii în altă parte. Dacă ar fi avut coloană vertebrală, cum n-are, Meleşcanu l-ar fi rugat pe elevatul băutor de whisky să cânte la altă masă. Înţelegând să convieţuiască alături de Crin Antonescu, în calitate de vicepreşedinte al unui partid istoric, nu de neica-nimeni, dar, în acelaşi timp, să comunice în subteran cu Traian Băsescu, inamicul numărul unu al acestei formaţiuni politice, Meleşcanu şi-a confirmat în mod public duplicitatea.
* Trădarea sa de-acum, de o manieră abjectă, vine să sublinieze cât de făţarnic a fost acest om cu părul alb. În contextul politic actual, înregimentarea lui Meleşcanu în structurile subordonate lui Băsescu demonstrează că niciodată nu e cineva îndeajuns de bătrân ca să devină ţucălar cu patalama.

,,Nu am nimic de schimbat în comportamentul pe care l-am avut’’, a spus, nu demult, Traian Băsescu. Dacă unii şi-or fi aninat vreo speranţă în redresarea comportamentului prezidenţial, eu nu. Eram – şi sunt – sigur că Băsescu rămâne acelaşi personaj manipulator, diversionist, scandalagiu, colportor, cinic şi malefic. Neîndoios, pentru un segment al naţiunii ăsteia el e, pe mai departe, pericolul public numărul unu, dar nu se cade ca ceilalţi pedelişti (de la cei mai vizibili până la cei mai umili) să fie în vreun fel exoneraţi de răul care se propagă de la Cotroceni.

Nicicând nu e mai valabilă sintagma ,,toţi sunt la fel’’, decât în cazul pedeliştilor. Al tuturor pedeliştilor. Spun asta pentru că, orice-ar face mefistofelicii lor mentori din fruntea statului, a guvernului, a camerelor Parlamentului, pedeliştii anonimi (ăia care lipesc afişe, care postează la greu sub diferite nick-uri, care cară sacoşe electorale la ordin, care demonstrează împotriva lui Crin, etc) le girează toate – dar absolut toate – faptele. În opinia mea, exceptându-i pe capsomanii cărora nu ai ce le face (că prostia nu se poate trata), toţi ceilalţi simpatizanţi ai PD sunt nişte infecţi, nişte jigodii şi nişte nemernici. M-am convins – iremediabil! – de asta zilele trecute, când am văzut la lucru – în toată splendoarea lor diavolească – câţiva exponenţi (numiţi politic) ai camarilei portocalii.

Mizerabilii ăştia fac rău, mult rău, la toate nivelurile. Lovesc cu înverşunare în toţi cei care nu li se supun şi nu le împărtăşesc convingerile. N-ai unde şi la cine să-i reclami şi să-i denunţi, pentru că şi-au întins tentaculele împuţite peste tot. Sunt pretutindeni ca nişte zombi transformaţi printr-o mutaţie genetică şi, dacă te miros că nu eşti de-al lor, te calcă-n picioare fără ezitare. Te execută cât ai zice peşte. Te distrug într-o clipită.

În faţa unei asemenea situaţii dezastruoase, înainte de a găsi o cale de scăpare, întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună orice om normal la cap sună aşa: oare cum naiba am ajuns până aici?