Nu sunt surprins că Jandarmeria aruncă asupra PNL vina pentru incidentele care au avut loc joi seara în Piaţa Universităţii. În opinia mea, capii Jandarmeriei Române sunt aserviţi actualului regim până în vârful unghiilor, iar anatemizarea PNL este – pentru ei – un ordin care trebuie executat.

Pe mine mă intrigă însă faptul că foarte puţini oameni – iar jandarmii chiar deloc – n-au sesizat că violenţele au pornit de la un grup de indivizi cu feţele ascunse în dosul unor cârpe, care mai întâi au dat foc pancartelor şi bannerelor inscripţionate cu ,,Jos Băsescu!” şi ,,Jos PDL!” (!!!!!!), pentru ca apoi să incite, la modul specific derbedeilor de profesie, forţele de ordine.

Curios este că, pe toată durata disputelor dintre drojdia societăţii şi jandarmi, un singur banner, afişat cu ostentaţie şi cu stoicism,  a rezistat tevaturii. ,,USL – PDL, fac parte din Mafie!”. Nimeni nu s-a atins de jagardeaua cu mecla acoperită care-l flutura expansiv şi sfruntător, ba, dimpotrivă, jăndarii îl ocoleau cu grijă, ca nu cumva să se interpună între telespectatori şi mesaj.

Acesta a fost, după părerea mea, scopul întregului scandal: ca sutele de mii de privitori la televizor să vadă DOAR ACEL MESAJ! Poate părea simplist ce susţin, dar asta cred că a fost miza daravelei iscate: decredibilizarea USL. Aş putea pune pariu pe orice că ,,vitejia” celui care ţinea ca orbul de bâtă de bannerul  anti-USL a fost răsplătită generos. Pancarta trebuia văzută cât mai mult timp cu putinţă, în ideea că mesajul va prinde în mrejele lui subliminale şi subversive cât mai multă lume din faţa micilor ecrane.

Ghici, ghicitoarea mea, cine avea interesul ăsta?

a) PDL

b) UNPR

c) PP – DD

Acum câteva zile am intrat cu ceva treburi în biroul unui ins numit într-o funcţie de conducere pe criteriu politic. Ceasul din perete arăta 10 şi un sfert. Televizorul era pornit, iar pe micul ecran l-am zărit pe Mircea Badea. Era o reluare din emisiunea ,,În gura presei”, pe Antena 1. ,,E isteţ tipu’!”, am zis eu, văzând că ocupantul biroului arunca priviri dese înspre televizor. ,,Aş, e un nemernic!”, a sărit el, ca ars, continuând apoi, grăbit: ,,spune numai prostii”. ,,Eu n-aş zice”, l-am contracarat, de dragul purei contradicţii. Ştiam că omul e pătruns de pedelism până în măduva oaselor, şi am încercat să-l zgândăresc oleacă. ,,Toate emisiunile lui sunt la fel: jos Băsescu, jos Udrea! E jalnic şi, pe deasupra, extrem de plictisitor”, a argumentat conducătorul cu pricina. ,,Atunci de ce îi mai urmăriţi prestaţiile televistice? De ce nu schimbaţi canalul?”, am întrebat voit-nedumerit. ,,N-n-nu ştiu pe unde am rătăcit telecomanda…”, s-a fâstâcit el.

Zece minute mai târziu, am ieşit. Îmi terminasem treaba şi, odată cu ea, luase sfârşit şi vizita. L-am lăsat pe omul care se declarase scârbit de Mircea Badea în plata Domnului, convins că nu telecomanda rătăcită pe undeva l-a făcut să vizioneze ,,În gura presei”. Ba,după ce am închis uşa în urma mea, eram încredinţat că auto-flagelarea poate fi o activitate instructivă chiar şi în timpul programului.

Am ajuns la capătul unui an îndeajuns de confuz, cât să mă facă şi mai sceptic ca de obicei. Am avut temerile mele, şi am rămas cu ele. Poate le va risipi 2012, poate nu….

În ciuda ceţii sociale ce l-a marcat, anul 2011 nu a avut  numai darul de a sublinia puţinele certitudini, ci şi de a ridica noi semne de întrebare. O certitudine, cel puţin pentru mine, este Crin Antonescu.

El a fost Omul care m-a reprezentat cu adevărat, el este Omul care, în ochii mei, se ridică la înălţimea aşteptărilor, el este Luptătorul pentru statul de drept, pentru democraţie, pentru onestitate. El este Omul De Bun Simţ de care, ca reper într-o societate românească ambiguă, promiscuă şi încărcată de ipocrizie, am avut nevoie şi, de bună seamă, voi avea şi în viitor. Mulţumesc, Crin Antonescu, mă voi baza pe tine, iar eu, la rându-mi, cu umilele mele puteri şi din postura de simplu cetăţean, te voi susţine!…

Pe plan internaţional, în 2011 m-au impresionat doi oameni politici prea puţin cunoscuţi în România: Abdullah Gul şi Recep Tayyip Erdogan. Primul, preşedintele Turciei, al doilea, premierul ţării euro-asiatice. În opinia mea, Abdullah Gul şi Recep Tayyip Erdogan au merite incontestabile în asigurarea unui trai decent cetăţenilor pe care-i reprezintă şi-i guvernează, şi în evitarea crizei economico-financiare ce bântuie continentul alb de la un capăt la altul. Mai mult, ambii au avut poziţii extrem de corecte,  pertinente şi – totodată – ferme vis-a-vis de situaţia la nivel continental şi mondial.

Deziluzii, în anul ce trecu, am avut destule. Cu duiumul, aş zice. Cu toptanul, cu ghiotura. Aici, acasă, cel mai mult m-a frapat atitudinea inexplicabilă a lui Dinu Patriciu. O întoarcere a armelor de asemenea manieră, mai rar. Din afară, m-a surprins, aproape până la apoplexie, The Banker. Poate pentru că un titlu superlativ, de europeană excelenţă, acordat ministrului de finanţe Gheorghe Ialomiţianu, e – orice s-ar zice -  peste bietele mele puteri de înţelegere.

Şi, dacă tot e final şi început de an, daţi-mi voie să urez tuturor prietenilor mei şi ai acestui blog, celor cu care împărtăşesc aceleaşi convingeri, celor care cred într-un Stat de Drept şi în Onestitate, în Corectitudine şi în Bun Simţ, precum şi celor ce sunt adversari ai clişeelor, ai diversiunilor, ai manipulării, ai spiritului de turmă, ai kitsch-ului politic dâmboviţean, ai trădării (ca cea mai infectă faptă) şi ai demagogiei,

LA  MULŢI  ANI!…

Din sforăitoarele speech-uri ţinute de preşedintele Traian Băsescu de-a lungul vremii, eu am reţinut doar alocuţiunea rostită prin toamna îndepărtatului an 2008 (o, tempora…), conform căreia ,,România refuză să intre în criză’’. Ca să întărească spusele prezidenţiale, Adriean Videanu şi Theodor Stolojan promiteau în acelaşi amuzant, dar şi prosper, an 2008 că, în cazul accederii PDL la putere, salariul minim va fi în România de 800, iar pensia medie de 400 de euro.

Azi, unul dintre cei mai vajnici discipoli băsişti, Emil Boc, spune că  ,,România trece prin cea mai mare criză economică din ultimii 60 de ani”. Aş vrea să refuz să cred o asemenea veste. Din păcate, însă, eu nu-mi pot permite luxul acesta, chiar dacă n-ar fi decât un lux auto-flagelator. Dar am tot dreptul să refuz să mai ascult balivernele unor atari oameni. Cât priveşte România care ,,trece prin cea mai mare criză economică din ultimii 60 de ani’’, părerea mea este cu totul alta. Şi-anume că România nu trece prin criză, cum trec toate ţările normale la cap, ostenind să găsească ieşiri, să născocească soluţii, să construiască variante, ci că se prăvăleşte în ea, iremediabil, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă… Ca un potop…

De Ziua Naţională n-am ieşit din casă. Am trândăvit, pur şi simplu. Ca tacâmul să miroasă, totuşi, a sărbătoare tipic românească, nevastă-mea a preparat o mâncărică de fasole cu afumături de să te lingi pe degete. Nu pot spune că sunt un patriot prin excelenţă. Nu unul de genul acelora care-şi urlă din toţi bojocii simţămintele, nu ştiu cât de reale, fâţâindu-şi mândria de român ori de câte ori li se iveşte prilejul. Mă simt legat de România, şi zău dacă aş merge să trăiesc în altă parte. Nu mă leagă însă nimic de ticăloşii, depravaţii şi lichelele acestei naţii. Pe care Zeus, din înălţimea intangibilului său Olimp, parcă a tunat şi i-a adunat.

Iar de iubit, iubesc România în măsura în care simt că şi ea, prin statul ei, mă iubeşte pe mine. Dar, când mă gândesc CINE E STATUL, mă ia cu fiori.