Deja e prea de tot! Ăsta nu mai e doar cinism, e deşănţare în toată regula! Ăsta nu e nici măcar dispreţ suveran, e duşmănie cum mă vezi şi cum te văd! Din antichitate ne-a rămas constatarea anonimă că e o măsură în toate.  Privind astăzi în jurul meu şi încercând să înţeleg în ce lume am nimerit şi ce perspective am în lumea asta, anexată cu vieţile noastre cu tot de un regim despotic,  constat că măsura în sine e, în fond, o unitate ambiguă şi irelevantă. Pentru că, să mă bată Dumnezeu dacă eu, unul, mai înţeleg ceva din logica lui Traian Băsescu!  Şi să mă trăsnească aceeaşi Divinitate dacă-mi pot explica în vreun fel de ce un preşedinte care-şi bumbăceşte norodul în ultimul hal mai are încă aderenţi. Ba chiar în procente indecente, formate din două cifre!

          Cum e posibil să spui că lucrezi 16 ore pe zi, că te speteşti, adicătelea, pentru popor, când poporul tău are cel mai mic venit pe cap de locuitor din întreaga Uniune Europeană, iar ţara ta, pe care pretinzi că o iubeşti de-i sar capacele, e o ţară căreia îi interzici orizonturile şi căreia îi cânţi periodic prohodul, cu glas de răspopit sadic? Înseamnă că eşti preşedinte al Cooperativei ,,Munca În Zadar”, câtă vreme activitatea ta de zi-lumină n-are niciun spor. Sau sunt eu orb? 

          Nu cumva în acele 16 ore zilnice Traian Băsescu osârdeşte în a le pregăti cetăţenilor români fericirea obligatorie, precum Pol Pot cambodgienilor în Kampuchia anilor ‘70? Nu cumva sfruntările şi insolenţele astea care parcă nu se mai termină, care se ţin lanţ şi care relevă o cruzime înspăimântătoare, au darul de a ne transmite că de regimul acesta, în cazul în care rămânem aici, doar moartea ne va despărţi?  Că tendinţele noastre spre o minimă decenţă şi spre o brumă de onestitate sunt pure himere?

          Recunosc că, pentru prima dată în viaţă, mi-e frică de Traian Băsescu. Mi-e teamă de puterea lui brută şi nemiloasă, de viclenia-i debordantă şi subterană, de maleficul pe care-l cultivă cu un sârg apocaliptic. Privesc uluit cu câtă lejeritate omul acesta se leapădă de scrupule şi mă umple groaza la ce efecte devastatoare poate produce intrigantul din el.  

          Cred că are o părere foarte bună despre el şi foarte proastă despre cei pe care îi cârmuieşte. Şi că, văzând cât de uşor a dus cu preşul atâtea milioane de votanţi la alegeri, i se pare că a face ce vrea cu vieţile oamenilor e un act la fel de facil. Convingerea sa e clădită, desigur, pe faptul că se află la cârma unei ţări de mâna a doua, definită astfel chiar de el. La cârma unei ţări pe care, în docilitatea noastră proverbială şi cu moştenitul nostru haz de necaz, am putea-o alinta ,,The land of, of, of!”  

                                                          Foto: old.cotidianul.ro

          Cu circa o lună în urmă insul din imagine - secretar de stat, din câte înţeleg - ieşea pe posturile de televiziune cu o declaraţie fulminantă: ,,banii alocaţi în 2008 construirii digurilor s-au furat ca-n codru”. Ba, afirma că a intrat în posesia unui raport al Curţii de Conturi care, cică, dovedea fără putinţă de tăgadă fapta incriminată. Şi promitea că, în scurt timp, îl va face public, ca să afle ţara la ce furăciuni s-a dedat guvernul Tăriceanu.

          Vremea a trecut, dar insul cu pricina – secretar de stat pe undeva, înţeleg – nu şi-a mai probat acuzaţiile. Guvernul Tăriceanu, dar şi PNL, ca formaţiune politică, au rămas cu stigmatul de hoţi – e drept, nedovediţi – şi cu anatema murdărindu-le, ca nişte zoaie, imaginea.

          Eu înţeleg să faci declaraţii politice, dar într-un cadru oficial, de la tribuna parlamentului, de pildă. Altfel, orice ticălos din ţara condusă de Partidul Debandadă poate spune ce-i puie mintea, la adresa oricui. Fără să suporte consecinţe pentru învinuirile neîntemeiate.

          Normal ar fi să nu bag în seamă un plimbăreţ precum insul din imagine.  Omul a fost în trecut  în PUNR, apoi în ApR, apoi în PSD, a deţinut oareşce funcţii pe-acolo acolo şi a pătruns în Parlament pe listele Alianţei D.A. PNL-PD. Tipul, altfel insipid, e doar un lătrău ca atâţia alţii, obişnuit să muşte mâinile care l-au mângâiat cândva şi să îşi scuipe din toţi bojocii foştii parteneri. Atâta poate, atâta face…

          Numai că, din punctul meu de vedere – al meu, al contribuabilului – nu-i în regulă. Eu vreau să ştiu cine-i hoţul, dacă eu sunt prostul, sau cine-i mincinosul, dacă eu, cetăţeanul simplu, sunt luat de fraier. 

        Ştiu că insul din imaginea de mai sus nu-i obligat să răspundă, chit că – din postura de secretar de stat pe la nu-ştiu-ce-minister – ia leafă şi din banii mei, dar eu tot îi pun o întrebare: bă, când dovedeşti furtul ăla? 

          Îi privesc cu multă, foarte multă circumspecţie pe exaltaţii portocalii care proslăvesc măsurile dure luate de guvernul Boc. ,,E dureros, dar trebuie să se taie în carne vie”, explică exaltaţii în cauză.

          În primul rând, nu ştiam că Emil Boc foloseşte bisturiul. Îl ştiam de brav mânuitor al coasei. Şi-a făcut, după cum a mărturisit azi – 15 iulie – pe un şantier din Bucureşti, un titlu de glorie din asta. Imaginea cu micul răchiţelean răţoindu-se la câţiva şomeri care, ce să vezi, în loc să muncească, fluierau aiurea şi-şi umflau bicepşii la soare, m-a făcut să murmur (mai degrabă compătimitor, decât admirativ): ,,Ce ţăran, Doamne, ce ţăran!”… 

          În al doilea rând, le-aş spune exaltaţilor avizi de ţesuturi ce plesnesc sub lama ascuţită, că în carne vie a tăiat şi crudul Jack Spintecătorul. Şi nemilosul Râmaru. Până la urmă, însă, pentru tăierile la care s-au dedat, ei şi-au primit pedeapsa. Ceea ce prevăd eu că va căpăta şi chirurgul de tarabă Emil Boc. Pe considerentul că ,,fie roata şi pătrată/tot se mai întoarce-odată”. Sau ca-n ,,Totul se plăteşte”, captivantul roman al lui James Hadley Chase… 

                                                       Foto: paginademedia.ro

          ,,…ar trebui să închidem ministerul şi să plecăm acasă”, a spus blonda din imagine, vexată că lumea nu-i apreciază indicatoarele turistice 3D, achiziţionate cu aproape un milion de euro de la firma unui cotizant portocaliu. Adevărat grăieşte diva cu portofolii. Dacă ar recurge la acest gest, femeia unsă cu toate alifiile politice autohtone (PSD, PNL, PD) nu ar face ţării decât un bine.

          Numai că eu, unul, mă îndoiesc că ministresa se va întoarce, de bună voie şi nesilită de nimeni, în anonimatul cu iz de dolce farniente de unde a venit. Aşa că n-avem decât să urmăm, docili, direcţia arătată de indicatoarele cu pricina:,,Spre nicăieri…”