Astăzi, 11 iunie 2010, demarează cea mai importantă întrecere fotbalistică inter-ţări, Campionatul Mondial. Competiţia se va desfăşura în Africa de Sud, iar la jocuri vor participa următoarele ţări:

 

Zona Africa: Africa de Sud (ţara organizatoare), Coasta de Fildeş, Ghana, Nigeria, Camerun, Algeria.

Zona Europa: Olanda, Anglia, Spania, Germania, Italia, Serbia, Danemarca, Elveţia, Slovacia, Slovenia, Franţa, Portugalia, Grecia

Zona America de Sud: Brazilia, Paraguay, Chile, Argentina, Uruguay

Zona Asia: Coreea de Sud, Coreea de Nord, Australia, Japonia

Zona Concacaf: Mexic, SUA, Honduras

Zona Oceania: Noua Zeelandă

 

          Fie ca cei mai buni să câştige!

 

          În acest sens, vă invit să daţi pronosticuri pentru meciurile fiecărei zile. Nu voi acorda premii, pentru că sunt un om sărac şi n-am de unde, dar îi voi felicita pe cei mai inspiraţi dintre vizitatorii acestui blog. 

 

          Voi arunca primul mănuşa, prognozând că titlul suprem va fi adjudecat în această ediţie a Cupei Mondiale de către ANGLIA.

 

          Iată care sunt meciurile programate azi, 11 iunie 2010:

 

Africa de Sud – Mexic      0 – 1  (pronosticul meu)

Uruguay – Franţa            0 – 2  (pronosticul meu)

Averea mea, v-o spun acum,

E-un licurici cu ochi de fum,

O ploaie încuiată-n beci,

Un somn adânc şi greu, de veci,

Un testament fără avere,

Desaga plină de himere,

O rugăciune şi-un toiag,

Un cântic poticnit în prag,

Un vânt pribeag, după ureche,

În piept o inimă mai veche,

O bătrâneţe fără moarte,

Un zbor incert ca să mă poarte,

Destinul prăbuşit în drum,

O iarnă prefăcută-n scrum,

Sătucul cu trăiri abrupte,

Cătuşa câştigată-n lupte,

Un vers uitat în călimară,

Toţi izgoniţii mei din ţară,

Copilăria ca o dramă,

Puterea izvorând din teamă,

Un dor nestăvilit de cai,

Credinţa năzuind spre rai,

Şi, pentru toate, surd şi greu,

Stingher zălog, numele meu…

 

                       (1984)

 

                                                            

                                                            Foto: presaonline.com

 

 

Vreau să strige toţi băieţii în gura mare

suntem băieţi de valoare

avem cărţi de credit şi femei

si cu noi să nu te iei.

 

          Faine versuri, nu? Numai că nu le-am compus eu. Le-au compus doi tipi de-şi zic manelişti, punându-le, apoi, pe note muzicale cu iz oriental. Pentru cine? Habar n-am! Cu siguranţă, însă, că nu pentru cei 350 de cursanţi  de la Academia de fotbal a lui Gică Hagi. Le-am găsit pe internet, şi zău dacă am dat ,,search’’ de multe ori.

 

          Pe când era jucător activ, Gheorghe Hagi mă mai şi enerva. Nu pentru că făcea pe vedeta, nici pentru că ar fi fost vreun exhibiţionist. Nu! Doar că, din postură de spectator, aşteptând de fiecare dată prea mult, dacă nu totul, de la el, îi reproşam unele accese de egoism. Mă înciudau uneori driblingurile în plus, alteori soluţiile fanteziste în faze dintre cele mai simple. Dar îi apreciam talentul şi îi admiram inteligenţa în joc.  Nu l-am văzut niciodată bâţâindu-se alături de dansatoare din buric, nici lipind bancnote pe frunţile unor gurişti bruneţi. În simplitatea lui de om care a dat cu ochii de învăţători şi profesori  facultativ, Hagi conştientiza, totuşi, că nu se cade să cobori la nivelul unor agramaţi, mai ales dacă lumea îţi zice şi ,,rege’’. Pentru că sportul de performanţă i-a tăiat posibilitatea de a urma şcoli înalte, Hagi a învăţat cât a putut pe cont propriu. A fost auto-didact, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Norocul marelui jucător român a fost, însă, acela că a evoluat în străinătate. La mari cluburi ale Europei. La Real, la Barca.

 

          Acum, intuind pericolul pe care-l reprezintă manelizarea ţării, Gică Hagi le interzice, pur şi simplu, copiilor şi adolescenţilor din propriu-i aşezământ fotbalistic, să se îndobitocească. Le barează calea spre subcultură şi le frânează alunecarea în derizoriu. Îi obligă să se respecte şi aproape îi constrânge să adopte valorile morale. Îi îndrumă spre teatru şi spre biblioteci, dând, astfel, un extraordinar exemplu de conduită.  Hagi nu este un intelectual. Nici nu cred că se pretinde a fi. E perfect conştient de condiţia sa. Dar şi perfect conştient cât rău pot produce omului nimicnicia, prostul gust, îndoielnicul şi promiscuitatea. Spre deosebire de intelectualii aceia auto-intitulaţi rasaţi, cu diplome peste diplome, şi cu nasul atât de ridicat, încât nu le ajungi la el nici cu prăjina de la săriturile la înălţime, Hagi îşi povăţuieşte urmaşii să adopte o ţinută de bun simţ, de oameni civilizaţi, de tineri  la locul lor. Să ignore zbânţuiala propusă de fel şi fel de cântăreţi guiţători şi să-şi aplece urechea spre muzica ce dăinuie de zeci de ani, dacă nu  de-un veac şi mai bine. De bună seamă că, dacă ar fi candidat la preşedinţia României, Hagi nu ar fi permis staff-ului de campanie electorală să plătească manelişti incerţi-gramatical care să-i proslăvească numele şi să îndemne cetăţenii să-l voteze. Cum, însă, euforica sintagmă ,,Hagi-preşedinte’’ a căzut de mult în desuetudine, românii au avut parte exact de contrariu…

 

          Anti-manelismul nu este un curent în România. S-au dus vremurile în care inegalabilul filolog George Pruteanu ducea lupte grele prin studiourile TV cu propovăduitorii genului. Acum, nu e zaiafet de fiţe, cu papiţoi şi piţipoance, care să nu includă în program şi manelele de rigoare. În vară, chiar Unirea Urziceni, proaspătă şi inedită campioană a ţării, sărbătorea evenimentul pe tânguitoarele ritmuri. Braţ la braţ cu Dacian Varga, cu Galamaz şi cu Sorin Frunză, dănţuia lasciv însuşi antrenorul Dan Petrescu, în vreme ce spilcuitul MM Stoica îi acompania intelectualiceşte de-alături.

 

          Protestul vedetelor de manea spune totul despre tendinţa acestora de a controla gusturile tineretului din ziua de azi. De a se înstăpâni, vezi-Doamne, ca artişti, nu doar în mahalale, nu numai la periferii, ci pretutindeni în ţara asta, de la vlădica ce calcă preşul Cotrocenilor, la opinca de la Cuca Măcăii. De a se insinua, fără jenă, în centrul atenţiei naţionale. Or, cu asemenea ,,răutăcisme’’ la adresa puştilor săi, uite că Hagi nu este de acord. Ceea ce e de aplaudat.

 

 

          România e ţara în care ori nu e nimeni vinovat de nimic, ori sunt toţi. Ca-n deja celebra poezie scrisă acum un sfert de veac, de un versificator sătul de generalizarea culpelor autohtone: Cine-a pus rahat pe clanţă?/Eu am pus rahat pe clanţă/Tu ai pus rahat pe clanţă/El a pus rahat pe clanţă/Noi am pus rahat pe clanţă/Voi aţi pus rahat pe clanţă/Ei au pus rahat pe clanţă/Toţi am pus rahat pe clanţă! Carevasăzică, în România, vinovăţia a fost, este şi va fi de-a pururi colectivă. Auzim în fotbalul de la noi, în dese cazuri, expresii de genul ,,toţi suntem vinovaţi pentru înfrângerea suferită’’, deşi înfrângerea a fost cauzată de o eroare enormă a portarului. Sau de lufturile în lanţ ale atacanţilor aflaţi în faţa porţii goale. Sau de un fault imbecil comis de stoper în careul propriu. E, de bună seamă, mult mai comod să-ţi asumi vinovăţia în grup, pentru că astfel o disipezi mai uşor. Cine a greşit? Noi! Noi, toţi! Nu numai eu, nu numai tu, nu doar el, nu doar ea! Sigur că toţi greşim, doar, latineşte vorbind, errare humanum est. Ideea e s-o recunoşti, ceea ce devine, brusc, pentru mulţi, un lucru al dracului de dificil.

 

          Veţi spune că nu doar jucătorii români fac pe îngerii neprihăniţi în faţa unor evidenţe, ci şi alţii, străini cu ştaif, de la case mai mari. Că, de pildă, Costin Lazăr l-a atenţionat pe un arbitru pripit că n-a fost faultat în suprafaţa de pedeapsă, într-un meci de ligă românească, pe când Thierry Henry s-a făcut că plouă la henţul pe care l-a văzut o lume întreagă, în partida de baraj, cu Irlanda. Şi aţi avea dreptate… Henry a tratat mingea, în faza incriminată, ca pe un ou fierbinte, săltându-l de două, dacă nu de trei ori, cu mâna stângă, de parcă i-ar fi fript degetele. Fără ca scandinavul Hansson să aibă habar de întâmplarea derulată în preajma buturilor irlandeze. Opinia publică de pe întreg mapamondul s-a declarat indignată de orbirea suedezului şi, în aceeaşi măsură, de lipsa de fair-play a unei naţiuni precum cea a Franţei. C’est la vie! au ridicat din umeri profitorii din ţara lui Michel Platini. Discuţiile, deşi aprinse, readuc în lumină un adevăr care ar trebui să ne facă să medităm asupra tuturor deşertăciunilor acestei lumi: că niciodată mortul de la groapă nu se mai întoarce!

 

          Degeaba au sărit cu gura, pe bună dreptate, iubitorii fotbalului din toate colţurile mapamondului, degeaba au protestat, cu aceeaşi îndrituire, roşcovanii din Dublin, Cork sau Derry, Monaghan, Athlone sau Mervue. Viaţa merge înainte, în ciuda dramelor şi  tragediilor, a nedreptăţilor şi dezamăgirilor . Şi, în ultima instanţă, în pofida imprevizibilului care o guvernează. Dintre toate opiniile, cea mai limpede a fost a italianului Giovanni Trapattoni, venerabilul selecţioner al Irlandei. Pus, probabil, în faţa uneia dintre cele mai ciudate experienţe din carieră, Trap a avansat o nedumerire  întrutotul firească: de ce arbitrul Hansson, văzând vehemenţa cu care nu unul, nu doi irlandezi, ci o întreagă echipă de ,,verzi’’, o întreagă tabără oaspete, îi reproşa pe cel mai strident ton, henţul scăpat din vedere, nu l-a întrebat pe Henry ce s-a întâmplat, de fapt, în zona aceea din colţul careului mic? Dacă tot n-a văzut neregula, şi eu îl cred că n-a observat-o, fluieraşul suedez ar fi putut recurge la un atare gest, unul care i-ar fi salvat, probabil, reputaţia. Că Henry ar fi minţit sau că el şi-ar fi recunoscut fapta, e o altă discuţie, care nici măcar nu merită pusă pe tapet, câtă vreme acest moment al adevărului  nu s-a produs.

 

          Un fotbalist nu e cu-adevărat mare dacă talentul pe care-l posedă – şi pe care îl face public, spre deliciul şi încântarea milioanelor şi milioanelor de privitori – nu e dublat de o personalitate proeminentă, clădită pe valori de principiu. Pentru că, la urma urmei,  personalitatea e o sinteză a virtuţilor. Şi pentru că, fiind şi o caracteristică a firii, personalitatea sporeşte răspunderea, nu o anulează. Din păcate pentru el, lui Therry Henry, tocmai pentru că e o personalitate în sportul cu balonul rotund, nu i se poate ierta ceea ce altora, mai modeşti, îndeobşte li se iartă.