Deja e prea de tot! Ăsta nu mai e doar cinism, e deşănţare în toată regula! Ăsta nu e nici măcar dispreţ suveran, e duşmănie cum mă vezi şi cum te văd! Din antichitate ne-a rămas constatarea anonimă că e o măsură în toate.  Privind astăzi în jurul meu şi încercând să înţeleg în ce lume am nimerit şi ce perspective am în lumea asta, anexată cu vieţile noastre cu tot de un regim despotic,  constat că măsura în sine e, în fond, o unitate ambiguă şi irelevantă. Pentru că, să mă bată Dumnezeu dacă eu, unul, mai înţeleg ceva din logica lui Traian Băsescu!  Şi să mă trăsnească aceeaşi Divinitate dacă-mi pot explica în vreun fel de ce un preşedinte care-şi bumbăceşte norodul în ultimul hal mai are încă aderenţi. Ba chiar în procente indecente, formate din două cifre!

          Cum e posibil să spui că lucrezi 16 ore pe zi, că te speteşti, adicătelea, pentru popor, când poporul tău are cel mai mic venit pe cap de locuitor din întreaga Uniune Europeană, iar ţara ta, pe care pretinzi că o iubeşti de-i sar capacele, e o ţară căreia îi interzici orizonturile şi căreia îi cânţi periodic prohodul, cu glas de răspopit sadic? Înseamnă că eşti preşedinte al Cooperativei ,,Munca În Zadar”, câtă vreme activitatea ta de zi-lumină n-are niciun spor. Sau sunt eu orb? 

          Nu cumva în acele 16 ore zilnice Traian Băsescu osârdeşte în a le pregăti cetăţenilor români fericirea obligatorie, precum Pol Pot cambodgienilor în Kampuchia anilor ‘70? Nu cumva sfruntările şi insolenţele astea care parcă nu se mai termină, care se ţin lanţ şi care relevă o cruzime înspăimântătoare, au darul de a ne transmite că de regimul acesta, în cazul în care rămânem aici, doar moartea ne va despărţi?  Că tendinţele noastre spre o minimă decenţă şi spre o brumă de onestitate sunt pure himere?

          Recunosc că, pentru prima dată în viaţă, mi-e frică de Traian Băsescu. Mi-e teamă de puterea lui brută şi nemiloasă, de viclenia-i debordantă şi subterană, de maleficul pe care-l cultivă cu un sârg apocaliptic. Privesc uluit cu câtă lejeritate omul acesta se leapădă de scrupule şi mă umple groaza la ce efecte devastatoare poate produce intrigantul din el.  

          Cred că are o părere foarte bună despre el şi foarte proastă despre cei pe care îi cârmuieşte. Şi că, văzând cât de uşor a dus cu preşul atâtea milioane de votanţi la alegeri, i se pare că a face ce vrea cu vieţile oamenilor e un act la fel de facil. Convingerea sa e clădită, desigur, pe faptul că se află la cârma unei ţări de mâna a doua, definită astfel chiar de el. La cârma unei ţări pe care, în docilitatea noastră proverbială şi cu moştenitul nostru haz de necaz, am putea-o alinta ,,The land of, of, of!”  

                                                          Foto: old.cotidianul.ro

          Cu circa o lună în urmă insul din imagine - secretar de stat, din câte înţeleg - ieşea pe posturile de televiziune cu o declaraţie fulminantă: ,,banii alocaţi în 2008 construirii digurilor s-au furat ca-n codru”. Ba, afirma că a intrat în posesia unui raport al Curţii de Conturi care, cică, dovedea fără putinţă de tăgadă fapta incriminată. Şi promitea că, în scurt timp, îl va face public, ca să afle ţara la ce furăciuni s-a dedat guvernul Tăriceanu.

          Vremea a trecut, dar insul cu pricina – secretar de stat pe undeva, înţeleg – nu şi-a mai probat acuzaţiile. Guvernul Tăriceanu, dar şi PNL, ca formaţiune politică, au rămas cu stigmatul de hoţi – e drept, nedovediţi – şi cu anatema murdărindu-le, ca nişte zoaie, imaginea.

          Eu înţeleg să faci declaraţii politice, dar într-un cadru oficial, de la tribuna parlamentului, de pildă. Altfel, orice ticălos din ţara condusă de Partidul Debandadă poate spune ce-i puie mintea, la adresa oricui. Fără să suporte consecinţe pentru învinuirile neîntemeiate.

          Normal ar fi să nu bag în seamă un plimbăreţ precum insul din imagine.  Omul a fost în trecut  în PUNR, apoi în ApR, apoi în PSD, a deţinut oareşce funcţii pe-acolo acolo şi a pătruns în Parlament pe listele Alianţei D.A. PNL-PD. Tipul, altfel insipid, e doar un lătrău ca atâţia alţii, obişnuit să muşte mâinile care l-au mângâiat cândva şi să îşi scuipe din toţi bojocii foştii parteneri. Atâta poate, atâta face…

          Numai că, din punctul meu de vedere – al meu, al contribuabilului – nu-i în regulă. Eu vreau să ştiu cine-i hoţul, dacă eu sunt prostul, sau cine-i mincinosul, dacă eu, cetăţeanul simplu, sunt luat de fraier. 

        Ştiu că insul din imaginea de mai sus nu-i obligat să răspundă, chit că – din postura de secretar de stat pe la nu-ştiu-ce-minister – ia leafă şi din banii mei, dar eu tot îi pun o întrebare: bă, când dovedeşti furtul ăla? 

          Îi privesc cu multă, foarte multă circumspecţie pe exaltaţii portocalii care proslăvesc măsurile dure luate de guvernul Boc. ,,E dureros, dar trebuie să se taie în carne vie”, explică exaltaţii în cauză.

          În primul rând, nu ştiam că Emil Boc foloseşte bisturiul. Îl ştiam de brav mânuitor al coasei. Şi-a făcut, după cum a mărturisit azi – 15 iulie – pe un şantier din Bucureşti, un titlu de glorie din asta. Imaginea cu micul răchiţelean răţoindu-se la câţiva şomeri care, ce să vezi, în loc să muncească, fluierau aiurea şi-şi umflau bicepşii la soare, m-a făcut să murmur (mai degrabă compătimitor, decât admirativ): ,,Ce ţăran, Doamne, ce ţăran!”… 

          În al doilea rând, le-aş spune exaltaţilor avizi de ţesuturi ce plesnesc sub lama ascuţită, că în carne vie a tăiat şi crudul Jack Spintecătorul. Şi nemilosul Râmaru. Până la urmă, însă, pentru tăierile la care s-au dedat, ei şi-au primit pedeapsa. Ceea ce prevăd eu că va căpăta şi chirurgul de tarabă Emil Boc. Pe considerentul că ,,fie roata şi pătrată/tot se mai întoarce-odată”. Sau ca-n ,,Totul se plăteşte”, captivantul roman al lui James Hadley Chase… 

           România a ajuns la un grad de bulversare alarmant. Dezastrele naturale se împletesc nefericit cu dezastrul economico-financiar provocat de guvernarea Băsescu – Udrea – Boc. Efectele acestor calamităţi le resimte, din plin, populaţia acestei ţări. Povestea ,,Ei cu ei, noi cu voi”  nu este nici pe departe una de succes, aşa cum credeau ieri milioanele de cetăţeni români, azi nedumeriţi posesori ai găleţilor şi pufoaicelor portocalii. Ranchiuna lui Băsescu faţă de guvernul Tăriceanu, cel care a condus România în anii 2007-2008, tinde să devină proverbială. Traian Băsescu nu-i iartă fostului prim-ministru minima bunăstare pe care încăpăţânatul liberal a adus-o în viaţa oamenilor din această ţară. E o invidie viscerală, care provoacă teamă, calată pe realitatea că guvernul PD nu este capabil măcar să menţină ţara la nivelul lăsat de Tăriceanu, ba, mai mult, că starea economiei naţionale a ajuns în ultimul hal.

          Ca părere personală, am mai spus, România este Ţara De Pe Fundul Prăpastiei, fosta Ţară De Pe Buza Prăpastiei. În faţa apocalipsei, multă lume percepe firul de pai drept luntre salvatoare. Am citit manifestul de ultimă oră al lui Crin Antonescu, pe blogul lui (www.crinantonescu.ro) . Dincolo de faptul că e lung, stufos şi alambicat, manifestul merge pe calapodul aceluiaşi, mereu şi mereu imperios, ,,trebuie”. Trebuie să… trebuie ca… Îmi pare rău să o spun dar, cu atâtea alineate inutile, care doar repetă papagaliceşte nevoia de mai bine, dizertaţia liderului PNL cade într-un nedorit derizoriu, şi, din cauza ambiguităţii frazeologice, până la finalul ei, mesajul se estompează.

          Mă tem că a cam trecut vremea discursurilor logoreice şi leşinate, cu accente critice (şi atât!),  date pe posturile de televiziune. Cred că a venit vremea acţiunilor, a faptelor, a soluţiilor concrete. Cred că a sosit timpul ca, prin logica argumentelor, Omul Exponenţial să-l înlocuiască în mentalul colectiv pe Omul Providenţial. 

          Pentru a le dovedi românilor că el este Temerarul Neînfricat, că el este Conducătorul De Care Cetăţenii Au Nevoie, Crin Antonescu este aşteptat să recurgă la un act de curaj. Să ia de coarne animalul din imaginea de mai jos. 

Ca să înlătur orice echivoc, subliniez: de coarne, nu de coadă!…

          Bun! Am convingeri liberale, dorm cu ,,Teoria economică”  a lui Adam Smith la căpătâi şi poate că, din această cauză, sunt subiectiv.

          Oricât de subiectiv aş fi, însă, nu pot contrazice ditamai aritmetica. Nici măcar pe cea mai simplă.  Aşadar, ce constat? Că, în vreme ce guvernul Tăriceanu a crescut nivelul de trai al populaţiei, Ăştia-De-Acum îl reduc. Restul, criza, ploaia, canicula, greaua mostenire, gargara cu ,,toţi sunt vinovaţi”, sunt gogoriţe. Ăştia-De-Acum, însă, primesc girul unor comentatori, ca să nu le zic altcumva,  pe considerentul stupid că – vezi-Doamne – oricine ar fi azi la putere, ar proceda la fel. Zău? De unde-or trage drăguţii comentatori cu moţuri portocalii concluzia asta, zău dacă am habar.  Se prea poate să nu le convină că liberalii nu-şi dezvăluie strategiile. Păi, de ce-ar face-o? Doar Boc a aruncat la coşul de gunoi programul cu măsuri economice lăsat de Tăriceanu în noiembrie-decembrie 2008. A făcut pe deşteptul, atunci, micul ardelean infatuat.

            Neputând, din varii motive (aici sunt tolerant), să asigure cetăţenilor un trai cât de cât decent, Ăştia-De-Acum ar trebui să iasă, demni (!?). în faţa oamenilor şi să le spună, franc: dragilor, noi nu putem decât să vă facem viaţa un dezastru. Un coşmar. Un iad. De aceea, ne-am gândit să lăsăm locul altora, poate mai vrednici, poate mai puţin hoţi, poate mai bine intenţionaţi.

            De ce n-o fac? Pentru mine nu-i niciun mister: pentru că sunt cei mai nehaliţi inşi pe care i-am pomenit în politica românească. Majoritatea Ăstora-De-Acum sunt parveniţi post-revoluţie, oameni plecaţi de la sat, dar neajunşi la oraş şi care – prin urmare – au rămas la stadiul acela de struţo-cămilă mioritică: nici ţărani, nici orăşeni.

          De aceea, nu preget a le spune celor ce simpatizează cu Ăştia-De-Acum, mereu şi mereu, până le intră la tărtăcuţă, că, dacă guvernul Tăriceanu a crescut nivelul de trai al cetăţenilor, idolii lor (Băsescu, Boc, Udrea) n-aveau decât o singură responsabilitate: să-l menţină. Măcar atât… Dar, pentru că n-au putut,  nu le rămâne decât să recurgă la unica soluţie corectă (aici nu merge cu ,,ori-ori”):  să plece acasă!