Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2014      Jan 22

Hunedoara (I)

Sunt născut în Munţii Apuseni, la o azvârlitură de băţ de minele de aur ale Bradului. În vremurile tinereţii mele, Aurul Brad era o asociaţie sportivă în plină expansiune competiţională. Pe atunci minerii scoteau aur la greu din măruntaiele pământului, aşa că susţinerea activităţii fotbalistice nu întâmpina nicio oprelişte. La Gurabarza şteampurile sfărâmau fără încetare minereurile aurifere cu care le hrăneau corfele aduse de funiculare, iar flotaţia mergea – şi ea – zi şi noapte. Uzina de utilaj minier şi reparaţii care funcţiona, de asemenea, non-stop, confecţiona vagoneţi destinaţi galeriilor subterane pe bandă rulantă, angrenând în activitatea de suprafaţă mii de oameni, pe lângă miile de băieşi, salariaţi ai Intreprinderii Miniere-mamă. Uzinei ăsteia, abreviată U.U.M.R., i se dusese buhul prin zonă: pentru că oamenii de-acolo câştigau mult mai puţin decât lucrătorii din subteran, angajaţii au poreclit-o ,,Uzina Unde Merge Rău’’. Spirit de frondă? Haz de necaz? De bună seamă că din ambele câte un pic…

În jurul Aurului Brad gravitau o sumedenie de echipe comunale şi săteşti, care reprezentau localităţile rurale ale ţinutului moţesc. Echipele astea participau la campionatul orăşenesc, iar meciurile dintre ele erau urmărite – poate nu vă vine să credeţi – de sute de oameni. Publicul dădea dovadă de un pronunţat patriotism local, efervescenţa încurajărilor atingând, de multe ori, cote maxime. Disputele dintre Avântul Zdrapţi şi Voinţa Valea Bradului, Ponorul Vaţa şi Recolta Bucureşci făceau toţi banii. Echipe mai aveau şi alte sate. Rişculiţa, Luncoiu de Jos, Dobra, Veţel, Ribiţa. Meciurile se jucau duminica, de la 11,00. Ca fapt divers, a fost o perioadă – undeva pe la mijlocul anilor ’70 – în care satul Zdrapţi (o localitate rurală cu vreo 4-500 de suflete) avea înscrise în campionatul zonal două echipe: Avântul şi Vulturii! La Avântul erau legitimaţi jucătorii de elită ai satului, începând cu ,,pionierii’’ Zăhuţ şi Cimpoca, şi continuând cu fraţii Hurdea, verii Leaha, fraţii Adămuţ, puzderia de Almăşani (nume caracteristic regiunii), Tomuţa, Oprean, Barb (al cărui tată a fost un pasionat cavaler al fluierului), Ştefan, Ruda, Nistora. La Vulturii evoluau cei rămaşi de căruţă, cu mai puţin talent şi cam fără chemare. Vulturii a luat fiinţă tocmai pentru că oamenii aceia nu-şi acceptau statutul. Deşi aproape toţi erau rude cu cei care alcătuiau gruparea-fanion a satului. Ani în şir, de fotbalul din Zdrapţi s-a ocupat Culi Matei. El era antrenor, conducător, delegat. Şi la Avântul, şi la Vulturii. La acel nivel, şi în acele vremuri, un atare cumul de sarcini era, desigur, admis. Probabil în ideea că, oricum, sportul se practica de plăcere, de către nişte amatori sadea.

Zdrapţiul făcea parte din comuna Crişcior şi rivaliza în toate cele cu localitatea-reşedinţă. Zdrăpţenii erau vestiţi pentru că rezistau la băutură, iar zdrăpţencele aveau renumele de frumoasele locurilor. Echipa Crişciorului se numea Metalul, şi a fost înfiinţată în jurul Uzinei de Utilaj Minier şi Reparaţii, de care pomeneam mai sus. Metalul juca pe atunci în Campionatul Judeţean, având în componenţă îndeosebi jucători refuzaţi de Aurul Brad. Ignat, Ciocan, Gorcea, Menco, Uţu Nicoară, Iga, chiar erau fotbalişti. Marcel Iga a îmbrăcat, mai apoi, tricoul galben-negru al Aurului câţiva ani. În Divizia B! Ceea ce, în timpurile de care vorbesc, nu era de colea.

(va urma)

2012      Oct 10

Că place, că nu, Steaua mărşăluieşte en-fanfare spre titlul de campioană a ţării. Nimic nu pare a-i sta-n cale, iar parcursul de excepţie din ultima vreme nu produce doar veşnica invidie şi împământenita ciudă, ci şi o impresie din ce în ce mai bună. După ani în şir în care a bâjbâit în căutarea unei formule câştigătoare, iată că, mai ales la nivelul lotului de jucători, Steaua a găsit reţeta succesului. Nici cei mai cârcotaşi dintre chibiţi nu pot trece cu vederea calitatea crescândă a fotbalului practicat de steliştii antrenorului Băutor-de-Apă. Jocul elaborat, pressingul inteligent, atitudinea pozitivă, sunt elementele de bază ale echipei şi ingredientele care compun meniul meciurilor disputate de bucureşteni. Steaua este proprietatea lui Gigi Becali, dar, dincolo de extravaganţele triumfaliste ale acestuia, de verbiajul lui suculent stârnit de gura bogată, de exhibiţionismul primitiv din faţa camerelor de luat vederi şi de gălăgioasele şi repetatele bătăi cu pumnul în piept, tocmai acest fapt conferă, azi, plusul de valoare al echipei. De ce nici o altă formaţie din prima ligă nu e în stare să se opună Stelei? De ce tuturor le este frică, vorba lui MM Stoica, să atace Steaua? Opinez că din mai multe motive, dar şi pentru că – în particular – fiecare competitoare serioasă din eşalonul de frunte al fotbalului românesc este grevată cel puţin de câte o hibă majoră. Târgu Jiu nu are anvergură, Astra Giurgiu nu are curaj, CFR Cluj nu are constanţă, Rapid nu are suflu, Dinamo nu are ţinută, iar Vasluiul nu are aplomb. Sau, ca să rezum, pur şi simplu grupările din Liga lu’ Mitică nu au resursele valorice care să le permită susţinerea decentă a luptei.

 

 

N-o fi Steaua cea mai bună din Europa, dar admiteţi că aici, în ţară, face legea la ora actuală. Spre deosebire de anii trecuţi, acum şi-a găsit cadenţa întrutotul, şi, prin presiunea debordantă pe care o exercită asupra adversarilor, o presiune agresivă, năucitoare şi cinică, se impune cu uşurinţă, etapă de etapă. Faţă de omologii lui, care – şi ei – ,,bagă bani în fotbal’’, George Becali, zis Gigi-TV, este – orice s-ar zice – un patron adevărat. Chiar dacă se ascunde în spatele unui sofisticat cadru juridic, creând aparenţe la care nu achiesează nimeni, nici măcar ţâncii purtaţi de taţi pe umeri la meciuri, Becali este stăpânul absolut al fostului club militar. Nu cerşeşte bani niciunei primării, nu se căciuleşte pe la uşile niciunei firme şi nu se caliceşte când e vorba să numere biştarii foşnitori în palma jucătorilor. În schimb, doreşte să aibă – şi are! – totalul control asupra a tot ce mişcă în curtea Stelei. E, de bună seamă, avid de putere şi nehalit după imagine, dar aspectul în sine nu mai este de mult o circumstanţă agravantă. Tocmai din această cauză, controversatul, dar abilul personaj de sorginte aromână îşi maximizează orice apariţie publică prin gesturi şi prin acte menite a produce cât mai multă emoţie, cu precădere în largul rând al capsomanilor. Pe de altă parte, dacă Becali joacă tontoroiul pe legile din fotbalul românesc, cu hlambura lui machidonească fluturată sfidător, e pentru că i se permite. Dar această problemă ţine de necrozatul eşafodaj structural şi de party-pris-urile cutumiare din sportul în cauză. De balcanismul care ne leagănă de veacuri într-un soi de dolce far’niente tradus în dialect dâmboviţean, şi de încrengăturile de interese nelăute ce străbat afaceri, de regulă, veroase.

 

 

Până una-alta, însă, cioban, necioban, Gigi Becali îşi trăieşte din plin momentele de glorie. În hlamida-i lânoasă, pătrunsă de usuc, Becali e, dacă nu forţez nota, un mic Cezar al fotbalului autohton de azi. Căruia, vrem ori ba, se cade să-i dăm ce-i al lui.

2012      Jun 18

 

Despre Grecia se discută cu orice prilej. În cele mai multe cazuri în contradictoriu, pentru că ea însăşi este o ţară contradictorie. În plan economic, e văzută ca o catastrofă a bătrânului continent. Mişcările sociale de amploare care s-au ţinut lanţ pe tot cuprinsul vechii Elade arată că grecii nu sunt de acord să-şi ducă traiul în austeritatea impusă de finanţa mondială, de marile cancelarii ale lumii, de Germania în special. În Grecia, austeritatea nu e o soluţie, e o problemă. Pe greci nu-i cheamă Ion, Gheorghe, Maria sau Ileana, să admită tăbăcirea propriilor piei, întru mai binele de mâine, poimâine. Noile calende greceşti impun ideea că viaţa trebuie trăită azi, acum. La ei, după cum se vede, conceptul de generaţie de sacrificiu e respins din start. E posibil ca Grecia să iasă din zona euro şi din Uniunea Europeană, şi astfel să-şi ia destinul în mâinile sale. Poate că, văzând drama acestei ţări, noi – şi alţii ca noi – ne vom apleca mai serios asupra teoriei economice a lui Adam Smith, o vom readapta prezentului şi o vom repune în dezbatere. Poate că ar fi vremea să reevaluăm, cu toată francheţea, fără nicio jenă, uitata piramidă a lui Abraham Maslow şi să ne fixăm alte priorităţi în realitatea imediată şi concretă care ne înconjoară. Poate că minima logică existenţială ne va readuce în memorie preocupările de bază ale omenirii, pe care, în goana noastră nebună după un confort cât mai personalizat, le-am abandonat fără scrupule. E posibil, de asemenea, ca, mai devreme sau mai târziu, să conştientizăm că mijloacele materiale necesare vieţii se împuţinează cu fiecare ticăit de ceas, şi că, din nenorocire, lumea actuală nu se mai sprijină pe valori autentice, pe principii consacrate şi, la nivel mondial, pe un sistem relaţional onest. Ajungând la aceste concluzii, n-ar fi rău, apoi, dacă am apela la ce avem noi, oamenii, mai de preţ: la raţiune. Spun asta pentru că, în lungul ei şir de cunoaşteri, umanitatea a avut întotdeauna ca principală sursă raţiunea, mai ales atunci când problemele de ordin social riscau să producă flageluri majore pe glob.

 

 

La turneul final al Campionatului European de fotbal, puţini îi dădeau Greciei vreo şansă, măcar să iasă din grupă. Dar a ieşit. Meciul cu Rusia a fost dovada vie că naţionala elenă a jucat şi cu gândul la compatrioţii de acasă, la grecii şomeri, la flămânzii de la cozile cantinelor sociale şi la cei ameninţaţi necontenit cu pauperitatea de marile puteri ale Europei. Partida cu ruşii a adus la lumină bărbăţia, dârzenia şi abnegaţia unei naţiuni a cărei cerbicie enervează la culme elitele continentului alb. Vineri, la Gdansk, în sferturile de finală, Salpingidis, Katsouranis et comp nu vor da piept numai cu Germania lui Joachim Low, ci şi cu cea a Angelei Merkel. În acest duel sportiv, fotbaliştii greci vor pune fără îndoială întreaga frustrare a poporului pe care-l reprezintă. Că va fi peste puterile lor omeneşti, peste valoarea lor sportivă să izbândească, vom vedea. Germania rămâne o maşinărie, uneori de-a dreptul diabolică, indiferent de domeniul de referinţă sau de sfera de activitate. Dincolo de trimiterea la legenda biblică a luptei dintre David şi Goliath, Grecia – Germania va însemna o încleştare între două lumi. O lume a contrarietăţii, a marginalizării sociale şi a nihilismului de conjunctură, o alta a cinismului oţărât, a poziţiilor de forţă şi a orgoliilor veşnic nesătule.

2012      Jun 12

 

Câţiva şefi de guverne europene au anunţat că vor boicota meciurile ,,naţionalelor’’ lor din Ucraina. Motivul ar fi, vezi-Doamne, răul tratament care i se aplică Yuliei Tymoshenko, fostul premier de la Kiev, şi aplicarea justiţiei în mod selectiv. Vârfuri de lance în acest protest sunt liderii politici ai Marii Britanii, Franţei şi Germaniei. Dacă Merkel, Hollande sau Cameron spun că Tymoshenko e nevinovată precum Albă-ca-Zăpada, apăi musai e aşa. Verdictul completelor de judecată ucrainiene? Nu-i bun, e selectiv! Sigur că tema e  abordată politic, dar nu asta deranjează. Stinghereşte vădita superioritate pe care marile puteri ale Europei o degajă în raport cu ţările mai sărăcuţe de pe continentul alb. Înţeleg că occidentalilor europeni nu le-a picat bine înfrângerea în alegeri a Yuliei Tymoshenko de acum doi ani, dar asta nu scuză cu nimic penibila lor decizie de a boicota nişte întreceri sportive. ,,Ce are sula cu prefectura?’’ e o întrebare la fel de pertinentă şi dacă în discuţie intră frau Merkel, monsieur Hollande sau mister Cameron. Cei trei transmit lumii mesajul că sunt nemulţumiţi de opţiunile cetăţenilor Ucrainei. Asta înţeleg eu, un neutru. Până la poziţionarea liderilor europeni pro-Yulia Volodymyrivna Tymoshenko, eu ştiam că această doamnă a pierdut puterea în ţara ei, în mod democratic, iar acum răspunde pentru abuzurile făcute pe când era la butoane.

 

Că le place sau nu celor din Occident, Ucraina are propriile ei mecanisme juridice. Nu ştiu cât de în regulă e ca reprezentanţii statelor german, francez şi britanic să se considere deţinători ai adevărurilor absolute în materie de justiţie ucraineană.  Inducerea ideii că vecinii noştri n-ar trăi într-un stat de drept şi că independenţa justiţiei nu s-ar traduce în fapt, că judecătorii n-ar fi  în serviciul public al compatrioţilor lui Shevchenko şi Tymoshchuk, e foarte periculoasă, şi lasă loc interpretării şi îndoielii. Ucraina – prin instituţiile ei – nu pare deloc dispusă să renunţe la suveranitate în niciun domeniu, aşa cum fac multe din statele mici şi obediente ale Uniunii Europene, iar atitudinea asta pare a-i enerva pe cei din fruntea bucatelor continentale. Până la proba contrarie, eu, un umil cetăţean al acestei Uniuni, acord prezumţia de onestitate Ucrainei şi aparatului de justiţie al acesteia. Că, aşa, să dai credit unora, numai pentru că ei comandă la masa bogaţilor, e o superficialitate. Când văd trio-ul ăsta cu aură ariană cum îşi umflă muşchii în faţa vecinilor noştri de la nord, îmi aduc aminte că şi la noi, un nea american, pe numele lui Mark Gittenstein, încerca să stabilească ierarhii în sistemul judiciar românesc şi să facă literă de lege din propriile-i opinii.

 

 

Din fericire, iubitorii fotbalului din lumea asta, înainte de a se îngrămădi să-i vadă în loje pe conducătorii politici ai ţărilor cu presupus ştaif, vor să îi aplaude pe protagoniştii marilor competiţii internaţionale. Pe cei care şi-au câştigat acest drept acolo, în perimetrul  dreptunghiului verde. Pe cei care produc performanţă, entuziasm, bucurie, nu pe cei care proslăvesc austeritatea. Pe cei care promovează valoarea sportivă, nu pe cei care urmăresc interese străine sportului. Din fericire, cum spuneam, pentru oamenii aceştia nu contează sentinţa judecătorilor din Ucraina,  partinică sau ba. Contează deciziile arbitrilor, fie bune, fie rele. Iar arbitrii, aidoma grangurilor propulsaţi în vârful politicii europene, sunt, unii găzdari, alţii imparţiali, unii rău-intenţionaţi, alţii adepţi ai jocului la două capete. Şi, desigur, o parte din ei, proşti făcuţi grămadă.

2011      Jun 16

Să recapitulăm… Andone n-a mai vrut la Dinamo, Hagi a refuzat ,,naţionala’’, Olăroiu a plecat de la Steaua. Hm!… Să fie acesta anotimpul negaţiilor în fotbalul românesc? Într-o ţară de yesman-i, cei mai mulţi mirosind a oranjadă de la o poştă, un ,,nu’’ hotărât pare un admirabil act de bravură. Câtă îndrăzneală, câtă vitejie şi cât curaj îţi trebuie ca să spui ,,nu, mersi’’? Un pic din fiecare, dacă, bineînţeles, ai şi un dram de personalitate şi o fărâmă de mândrie. Există, însă, şi oameni care, deşi nu întrevăd vreo perspectivă clară şi în ciuda faptului că nici mediul nu le este tocmai propice, se înhamă, din pură obedienţă, la activităţi subalterne demne de milă. Sunt mulţi dintr-ăştia, aşa cum există destui concetăţeni care acceptă orice compromis şi orice umilinţă pentru că, altfel, ar rămâne pe drumuri şi n-ar avea din ce trăi. În România, viaţa s-a complicat în ultimii ani peste măsură. Ca să răzbaţi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, fie te faci frate cu dracu’, fie te supui fără să crâcneşti în faţa celor ce taie şi spânzură. Deşi încă pretinde că e o ţară, România arată, pe zi ce trece, ca o junglă din care – e evident deja – va scăpa cine va putea. Sigur că Hagi, Andone sau Olăroiu îşi permit să ia viaţa pe cont propriu, aşa cum îi îndrumă Traian Băsescu pe români. Au, tustrei, o carieră în spate şi, graţie acumulărilor de capital de până acum, ar putea trăi liniştiţi zece vieţi, nu una. Poate nu în huzur, dar în decenţă de bună seamă. Ei sunt printre puţinii din ţara asta cărora conturile din bănci le permit să rostească tot mai neobişnuitul  ,,nu’’ şi atunci când se presupune că ofertele ar fi mai mult decât tentante.

 

Pentru că nu cred să existe aspect al vieţii care să nu cocheteze, într-un fel sau altul, cu aparenţele, şi asupra căruia să nu planeze măcar un dubiu, poziţia celor trei e privită, nu cu admiraţie, aşa cum ar fi firesc, ci cu circusmpecţie. Asta pentru că, în cazul multora dintre semenii noştri, decalajul dintre aparenţă şi esenţă, deşi de netăgăduit, este deranjant. Că recunoaştem sau nu, în România prea puţini cetăţeni îşi afişează condiţia la modul sincer şi onest. Prea puţini se acceptă aşa cum sunt, pretenţiile – în ce-i priveşte – situându-se, de regulă, la o cotă net superioară. Aş vrea să văd un concetăţean, unul măcar – dar dintre aceia auto-declaraţi ,,oameni simpli’’ – care să refuze aparenţele ce l-ar propulsa nemeritat într-o zonă privilegiată a societăţii. Dorinţa de mai bine e, într-adevăr, firească, dar ea corespunde unei realităţi în care există un lung al nasului şi o măsură în toate. În societatea românească, mai mult – cred – decât în oricare altă societate, impresia, din ce în ce mai puternică, e că doar aparenţele contează. Ca să modifici optica deformată a unei largi pături a populaţiei e, practic, imposibil. Din păcate, aparenţele înşelătoare transformă oamenii şi relaţiile inter-umane în comunităţi caricaturale şi difuze. De aici până la a devia iremediabil într-un spaţiu labirintic în care mai degrabă se orbecăieşte decât se caută o ieşire, nu e decât un pas. Alunecăm cu bună ştiinţă în derizoriu, zi de zi, oră de oră, dar ne agăţăm de aparenţe ca înecatul de pai. Bagatelizăm orice principiu, orice valoare morală, orice normă de conduită, doar de dragul aparenţelor şi al efemerelor avantaje ce derivă, pe ici, pe colo, din ele. Ideea de ceas fatidic, indusă malefic şi stăruitor de undeva de sus, provoacă temeri teribile. Suntem băgaţi cu cinism într-o imensă priză, iar ritmul trepidant ce ni se propune drept viaţă are darul de a ne distrage atenţia de la propria pauperizare şi de a nu ne lăsa timp de pus întrebări.

În această lumină, refuzurile lui Hagi, Andone şi Olăroiu sunt de bun augur, mai ales într-un domeniu, cel al fotbalului românesc, în care supuşenia era – şi bănuiesc că încă mai este -  un atribut existenţial, nu o banală stare de fapt.