Foto: http://www.gardianul.ro/

          Am fost surprins în toamna anului trecut, când PNL l-a trecut pe listele pentru alegerile parlamentare şi pe Floriiiiiiiiin Călinescuuuuuuuuu! N-am crezut o clipă că tipul ar avea trecere la electorat, în ciuda unei solide cariere în televiziune. Nici n-a avut, pierzând fără drept de apel într-un colegiu din Argeş.

          N-a trecut multă vreme de la tentativa de accedere în Parlament, că atitudinea actorului faţă de partidul mărinimos s-a schimbat cu 180 de grade. A început a-i lua pe liberali în balon, a-i zeflemisi cu orice ocazie, a le găsi fel de fel de noduri în papură şi tot soiul de bube în cap. Văzând că cei stigmatizaţi îl tratează cu indiferenţă, şi-a înteţit atacurile la adresa lor. Zoaiele au prins a curge ca de la robinet şi bălăcărelile au luat amploare. PNL era înfierat cu mânie actoricească. L-am ghicit de la bun început pe frustrat.  Am înţeles şi de ce-şi vărsa năduful pe liberali: îi socotea drept responsabili de eşecul său. De ciudă c-a dat greş, comediantul TV a purces la colindat studiourile de televiziune care aveau chef de elucubraţiile lui. Încet, încet, numărul acestora s-a redus. A mai rămas B1, cu Radu Moraru – un băsescian notoriu – în rol de gazdă primitoare. Acolo l-am văzut şi astă-seară (29 octombrie), tunând şi fulgerând împotriva ,,găştilor de parlamentari nesimţiţi”  din comisiile care au dat aviz negativ majorităţii aspiranţilor la fotoliile ministeriale din iluzoriul guvern Croitoru.

          Le recomand membrilor de frunte ai PNL, factorilor de decizie din cadrul acestei formaţiuni politice, să-l privească bine pe Floriiiiin Călinescuuuuu! Să-l studieze cu atenţie şi să le fie drept învăţătură de minte. Să bage bine la tărtăcuţă, ca altădată să nu se mai pripească în selectarea candidaţilor şi să nu mai prefere nume pompoase, de dragul unei etichete, totuşi, spălăcite, în detrimentul altora cu ştaif mai modest. Căci, înscriindu-l pe argeşeanul care se dă timişorean în cursa electorală, în noiembrie trecut, e de la sine înţeles că PNL şi-a defavorizat un membru, unul poate mai puţin cunoscut, dar cu siguranţă mult mai  fidel.

           Urmărindu-l pe Floriiiin Călinescuuuu la televizor, mi-a venit în minte un proverb popular, care spune că ,,dacă toate muştele ar face miere, ar fi faguri şi la coada calului”… Într-un fel, îl căinez pe sărmanul perdant şi-mi închipui cu cât zel încearcă el să (ne) convingă de acrimea strugurilor la care  n-a putut ajunge.

Pamfletul de marţi

          N-am crezut niciodată în gogomăniile din letopiseţe, care spun poveşti istorice despre bravurile moldovenilor şi-ale muntenilor contra turcilor otomani. Să admiţi că cinci mii de plăieşi sau tot atâtea mii de răzeşi ar fi pus pe fugă un aliotman de zece ori mai numeros înseamnă să fii credul până-n vârful unghiilor. Ori cronicarii noştri din vechime n-au ştiut socoti decât pe degete, ori au minţit pur şi simplu. Cât despre vitejie, cât despre ancestrala noastră mentalitate, un banc spune că ceata lui Ştefan Cel Mare era înconjurată, la un moment dat, de osmanlâi câtă frunză şi iarbă. ,,Luptaţi până la unu’!’’, le-a cerut, imperios, domnitorul. ,,Şi la unu mâncăm?’’, l-a întrebat, cu sfioşenie, dregătorul de lângă el.

          Circumspect, aşadar, în legătură cu disputele balcanice dintre noi şi turcaleţi, n-am avut nicio speranţă că Steaua sau Dinamo vor putea face, joi-seară, oarece brânză în faţa spahiilor şi ienicerilor de tip nou de la Fenerbahce şi Galatasaray. Şi nici n-au făcut, capotând, aş spune, lamentabil. Cum la fel de ruşinos au pierdut, la Praga, şi ardelenii de la CFR Cluj. Doar FC Timişoara a ieşit neînfrântă de pe teren, în disputa cu Anderlecht, dar gruparea bănăţeană are alte hibe. Au trecut peste 600 de minute de când elevii lui Ioan Ovidiu Sabău n-au mai văzut o plasă adversă unduindu-se în bătaia golului. ,,FC Timi… şi-mai-cum?’’ a redevenit numele european al clubului din Banat. Eticheta pusă echipei, nu demult, de şvabii din Stuttgart rămâne valabilă, în condiţiile în care, în întrecerea continentală, nici Alexa, nici Karamienii, nici măcar Gigel Bucur, nu reuşesc să depăşească genunchiul broaştei. Un nivel de exprimare fotbalistică, totuşi, inacceptabil, mai cu seamă când vrei să-ţi proclami supremaţia în întrecerea internă. Pentru ce, dacă dincolo de graniţe nu contezi?

          Cea care a salvat imaginea rubicondei Românii în Europa a fost, paradoxal sau nu, Unirea Urziceni. Care a izbândit în Scoţia graţie a trei autogoluri. Cel ce-a spus că norocul e un hatâr al destinului, şi-o fi trăit viaţa numai pe dreptunghiul verde. Pentru că, la fotbal, poate mai mult ca-n oricare alt domeniu, norocul e schimbător ca vremea. Acum e în careul tău, dându-ţi cu tifla, impudic, acum îţi face complice cu ochiul din cealaltă suprafaţă de pedeapsă. În fotbal, însă, nu prea merge cu chestia aia, ,,prost să fii, noroc să ai’’. În fotbal, dacă eşti prost, te duci pe tobogan de nu te vezi. Dacă, însă, ai jucători care gândesc, nu doar fug ca bezmeticii, precum săracul Bourceanu, şi dacă jucătorii ăştia ştiu şi-un pic de meserie, iar antrenorul îi aşează bine în teren, poţi aspira la rezultate pozitive, chiar din România venind. Inteligenţa în joc face întotdeauna diferenţa, mai cu seamă dacă este dublată şi de calităţi fizice. Cum la reprezentantele noastre în Europa nu e cazul de asemenea aprecieri decât accidental, am face bine dacă am mai sta naibii şi pe-acasă, vreo doi-trei ani, să putem medita în linişte la toate neputinţele pe care le vădim atât de pregnant. În acest răstimp, ne-am toca nervii unii altora în neaoşele noastre competiţii, doară la de-astea suntem neîntrecuţi.

          Întorşi cu coada-ntre picioare în Liga lui Mitică, dinamoviştii demonstrează şi-aici ce-nseamnă să faci din ţânţar câine roşu. Şi din Ţânţaru’ Cornel, că tot veni toamna, manta de vreme rea. A câta oară? Din toată îndobitocirea asta numită fotbal românesc, un lucru iese totuşi în evidenţă la modul cel mai plăcut: echipele aşa-zise mici, care până mai ieri se împărţeau în două categorii (una, pro-Steaua, alta, pro-Dinamo), şi-au redobândit, încetul cu încetul, demnitatea. M-a bucurat egalul obţinut de Gloria Bistriţa pe stadionul din Şoseaua Ştefan Cel Mare, deşi n-am simpatizat niciodată cu această echipă. M-a bucurat, în primul rând, pentru că, diriguită din birouri de Jean Pădureanu şi biciuită de pe bancă de Florin Halagian – stâlpii hulitei cooperative din trecut – Gloria Bistriţa refuză să mai stea capră în faţa falşilor granzi. Cu alte cuvinte, Gloria Bistriţa refuză să mai rimeze cu Gloria Bişniţa.

          Toţi PD-iştii au devenit, brusc, experţi în diagnosticarea oponenţilor. ,,Ştiu că vă doare că vrem să vă luăm privilegiile”, strigă Boc de la microfonul Parlamentului. ,,Ştiu că vă doare că vreau să reformez statul”, le aruncă în faţă aceloraşi adversari politici şi Traian Băsescu. Urmează apoi să-şi anunţe ,,ştiinţa” într-ale durerii şi ceilalţi apropiaţi ai preşedintelui actual: Elena Udrea, Adriean Videanu, Vasile Blaga, Radu Berceanu şi, se putea fără el?, Marcel Hoară. Şi mulţi alţi gudurăi. În fond, toţi, în cor, ar putea rezuma mesajul astfel: ,,Ştim că vă doare că noi suntem populişti şi demagogi, mincinoşi şi machiavelici”. Pentru că în asta constau toate diagnosticele puse de preşedinte şi de oamenii lui: în prostirea celor mai săraci cu duhul. Eu n-am uitat enormităţile promise de aceiaşi actori ai scenei politice portocalii în campania pentru alegerile parlamentare din noiembrie trecut. Cine le-a uitat n-are decât să meargă din nou pe mâna aceloraşi baroni Munchausen.

          Mă îngrijorează însă lipsa de combativitate – şi de idei ofensive – a PNL, în special. Vreau şi eu, ca mulţi alţii din ţara asta, o Românie a bunului simţ, dar până la ea avem de luptat, cum am spus mai sus, cu populismul guvernamental, cu demagogia prezidenţială (asortată cu cinismul de rigoare) şi cu bădărănia de partid portocaliu. Efectele acestor adevărate scopuri în sine trebuie contracarate inteligent, pe înţelesul tuturor. Deşi nu excelează la capitolul ,,comunicare”, doamna Mariana Câmpeanu a pus un punct timid pe i, într-o intervenţie televizată. Dacă pe domnul Băsescu îl preocupă atât de mult soarta ţării şi părerea populaţiei în ce priveşte interesul naţional, de ce nu a organizat un referendum şi atunci când, în mod discreţionar, a hotărât să apeleze la împrumutul de la F.M.I.? a întrebat doamna Câmpeanu. De ce şi-a îndatorat supuşii cu sume exorbitante, fără a catadicsi să-i consulte, de vreme ce ei vor plăti toate oalele sparte?  Noi ştim de ce s-a evitat un asemenea referendum: pentru că nu dădea bine la popor, căruia trebuia să-i explici apoi, cu lux de amănunte, ce-ai făcut cu purcoiul de miliarde de euro. Anticipând o întrebare pe tema asta,  Traian Băsescu îmbracă preventiv vechea haină de binefăcător al naţiei: banii au luat calea Băncii Naţionale, pentru a ţine în frâu raportul leu-euro. Întrebarea trebuie însă repetată, trebuie pusă cu obstinaţie, pe un ton fără echivoc: de ce te-ai mai împrumutat la Fondul Monetar Internaţional, înglodând ţara în datorii, dacă azi ai ajuns să nu mai ai de unde plăti pensiile şi salariile? Unde sunt, în realitate, banii, ce-ai făcut cu ei, grijuliule cu ţara?

          Aseară, la Realitatea TV, Crin Antonescu a avut o prestaţie bună. O poziţie corectă. O atitudine onorabilă. Decorul emisiunii patronate de Mihai Tatulici a fost dominat de un covor roşu. Simbolic, covorul roşu care duce la Cotroceni. Din păcate, Crin Antonescu n-a avut inspiraţia să spună că, înainte de a ajunge la palatul prezidenţial, de sub covorul roşu trebuie îndepărtat tot gunoiul adunat acolo sub regimul lui Traian Băsescu.  Pentru că şi pe portocalii trebuie să-i ,,doară” ceva. Să-i ,,doară” undeva. Nu numai în cot de noi…   

          După şedinţa cu parlamentarii-preş de la picioarele sale, în care le-a spus cât se poate de răspicat că, dacă nu va câştiga el alegerile prezidenţiale, situaţia pentru poporul portocaliu va fi albastră, Traian Băsescu a trecut la atac. Cu săgeata populistă şi cu arcul demagogic, altfel cum? La rândul lor, aleşii PD invitaţi la posturile de televiziune au început şi ei ofensiva. Placa e aceeaşi: noi suntem buni, restul – toţi ceilalţi – sunt răi. Yin şi Yang, în variantă mioritică.

          Prescripţiile sunt, şi ele, simple. Spuneţi cât mai des că voi, membri ai unui PD responsabil, vreţi binele poporului, în vreme ce oponenţii voştri îşi urmăresc doar propriile interese. A, şi că se tem să nu-şi piardă privilegiile. Neapărat şi asta!  Întrerupeţi-i pe ceilalţi invitaţi ori de câte ori încearcă să-şi expună argumentele şi să-şi facă auzite părerile. Spuneţi, mereu şi mereu, că ,,preşedintele are dreptul să …” – indiferent ce -, că ,,preşedintele respectă constituţia”, că ,,preşedintele nu va accepta niciun compromis cu coaliţia Grivco”. Ştiţi bine că minciuna repetată papagaliceşte, la nesfârşit, dă roade în cele din urmă. Nu uitaţi să zâmbiţi continuu cu superioritate şi să afişaţi o siguranţă de sine menită a-i dezarma pe interlocutori şi a le transmite privitorilor încredere deplină în tătuc. Zâmbetul superior, agăţat în colţul gurii - Vişane, Spânule, Hoarăăăă, unde vă uitaţi? – aşa cum face tovarăşul, drace, pardon!, domnul Boc. Graţielo, ai înţeles şi tu, nu? Sau în stilul tâmp-angelic al domnului Flutur. Împrumutaţi de la Cristi Boureanu  aroganţă cât cuprinde, iar de la Raluca Turcan o doză zdravănă de prefăcătorie pisicească. Puteţi să le asortaţi cu dulcegăriile siropoase ale lui Videanu şi cu vehemenţa îmbăţoşată a lui Cezar Preda. Sunt mai mult decât necesare. Evitaţi să-l copiaţi însă pe ,,dragul Stolo”, că la el zâmbetu-i rânjet, şi riscăm să înţărcăm toţi copiii de ţâţă ai ţării. După asta, musai toată lumea în catacombe, că e-atâta de lucru de nu ne ajung nici două campanii electorale.

                                                         fotomaramures.ro

          Mă tem că am ajuns la o concluzie nu tocmai plăcută: aceea că poporul român este cel mai uşor de condus. De ce? Simplu, pentru că-i lipseşte un liant extrem de important: solidaritatea. Da, românii nu dau doi bani pe principiul solidarităţii, li se fâlfâie de simţul etic, fac ceva de civism, iar cu paginile din Codul Bunelor Maniere se şterg la fund. Aşa cred eu, după o experienţă de viaţă de aproape jumătate de secol, perioadă existenţială pe care am trăit-o mai mult cu ochii deschişi, decât cu ei închişi. Am urmărit lansarea în cursa prezidenţială a lui Traian Băsescu. Iubiţi-mă, votaţi-mă, eu sunt cel bun, cel mare, cel sfânt, transmitea Actualul. Repudiaţi-l pe Geoană, pentru că preia ştafeta de la Iliescu, daţi cât colo cu Antonescu, pentru că e omul lui Patriciu, continua mesajul. Votaţi-mă pe mine, Bunul, Marele, Sfântul! Nu daţi ţara pe mâna grupurilor de interese reprezentate de mogulii Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vântu! Daţi-o pe mâna milionarilor cu conturi portocalii în euro, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Elena Udrea – Cocoş, care nu pot dormi de grija voastră, a amărăştenilor!

          Credeţi că Băsescu l-a citit pe Andre Gide, autorul maximei care spune că ,,mai bine să fii urât pentru ce eşti, decât să fii iubit pentru ce nu eşti?” Şi dacă l-a citit, oare o fi tras vreo concluzie? Mira-m-aş!  Se pare că, în România de azi, ai atâta dreptate, câtă putere deţii. Ceea ce ne îndeamnă să deducem  că Traian Băsescu o are pe toată. De pe marginile unei arene părtinitoare până în măduva oaselor şi de la periferia unui public divizat până la ultima opincă, spectacolul e vizibil doar cât să nu se desluşească şi amănuntele. De fapt, dă-le dracului de detalii! La ce-mi folosesc mie, capsoman român, mărunţişurile? Mai mult îmi încurcă discernământul, atâta cât îl am. Îmi stingheresc patosul de susţinător necondiţionat al uneia sau alteia dintre tabere. Eu, capsomanul român, nu dau o ceapă degerată pe fair-play. E o noţiune prea sofisticată, şi-apoi, eu trăiesc pe malurile Dâmboviţei, ale Oltului, ale Mureşului şi ale Siretului, nu pe cele ale Tamisei. 

          Privesc naţiunea din care mă trag dintr-un unghi sceptic. Mi-aş dori să convieţuim într-o societate dinamică, dar, mâhnit, constat că suntem dinamici în a fraieri, a şmecheri, a trage spuza pe turta noastră.Suntem egoişti, insensibili, ipocriţi. Nu suntem solidari, toleranţi, loiali. N-avem delicateţe, gentileţe, bunăvoinţă. Avem, în schimb, un chef perpetuu de scandal ieftin, de controversă nesfârşită, de can-can suburban. Nu toţi. Dar mulţi. Aşa am devenit, cu vremea şi sub greutatea vremurilor. Sub mâna forte a unui regim comunist nefast, care a durat vreo 45 de ani. Sub cupola ambiguă a unui capitalism cu cap de struţ şi coadă de cămilă. Când nu ne convine, vârâm capul de struţ în nisip. Când ne prieşte însă, ridicăm coada de cămilă răpciugoasă cât mai sus.

          Am temeri că, după ce-şi vor arunca unul altuia mănuşa, aşa-zişii adversari politici de azi vor bate palma mâine. E o tradiţie la români în a pupa ,,Piaţa Endependenţei”, după ce se văd cu sacii în căruţă sau ca să şi-i aburce acolo. Mi-e frică de o nouă solidarizare la vârf, dincolo de 6 decembrie. O solidarizare a răului, a maleficului şi a discreţionarului. Pentru că, nu-i aşa?, situaţia o va cere, interesele poporului o vor clama, iar grija faţă de om o va impune. În vremea asta, pensiile nu vor mai fi nesimţite, ci nesemnificative, salariile nu vor mai îngheţa temporar, ci vor fi supuse de-a dreptul unui  lung proces criogenic, iar libertatea lor, a celor aleşi de capsomani să ne conducă, nu se va mai opri acolo unde ea se termină, şi de unde începe libertatea noastră. Se va opri acolo unde i se va năzări bunului plac.  Totul, în numele reformării statului. Şi al reformulării lui: din stat de drept în ,,statul sunt eu”.