România e ţara în care ori nu e nimeni vinovat de nimic, ori sunt toţi. Ca-n deja celebra poezie scrisă acum un sfert de veac, de un versificator sătul de generalizarea culpelor autohtone: Cine-a pus rahat pe clanţă?/Eu am pus rahat pe clanţă/Tu ai pus rahat pe clanţă/El a pus rahat pe clanţă/Noi am pus rahat pe clanţă/Voi aţi pus rahat pe clanţă/Ei au pus rahat pe clanţă/Toţi am pus rahat pe clanţă! Carevasăzică, în România, vinovăţia a fost, este şi va fi de-a pururi colectivă. Auzim în fotbalul de la noi, în dese cazuri, expresii de genul ,,toţi suntem vinovaţi pentru înfrângerea suferită’’, deşi înfrângerea a fost cauzată de o eroare enormă a portarului. Sau de lufturile în lanţ ale atacanţilor aflaţi în faţa porţii goale. Sau de un fault imbecil comis de stoper în careul propriu. E, de bună seamă, mult mai comod să-ţi asumi vinovăţia în grup, pentru că astfel o disipezi mai uşor. Cine a greşit? Noi! Noi, toţi! Nu numai eu, nu numai tu, nu doar el, nu doar ea! Sigur că toţi greşim, doar, latineşte vorbind, errare humanum est. Ideea e s-o recunoşti, ceea ce devine, brusc, pentru mulţi, un lucru al dracului de dificil.

          Veţi spune că nu doar jucătorii români fac pe îngerii neprihăniţi în faţa unor evidenţe, ci şi alţii, străini cu ştaif, de la case mai mari. Că, de pildă, Costin Lazăr l-a atenţionat pe un arbitru pripit că n-a fost faultat în suprafaţa de pedeapsă, într-un meci de ligă românească, pe când Thierry Henry s-a făcut că plouă la henţul pe care l-a văzut o lume întreagă, în partida de baraj, cu Irlanda. Şi aţi avea dreptate… Henry a tratat mingea, în faza incriminată, ca pe un ou fierbinte, săltându-l de două, dacă nu de trei ori, cu mâna stângă, de parcă i-ar fi fript degetele. Fără ca scandinavul Hansson să aibă habar de întâmplarea derulată în preajma buturilor irlandeze. Opinia publică de pe întreg mapamondul s-a declarat indignată de orbirea suedezului şi, în aceeaşi măsură, de lipsa de fair-play a unei naţiuni precum cea a Franţei. C’est la vie! au ridicat din umeri profitorii din ţara lui Michel Platini. Discuţiile, deşi aprinse, readuc în lumină un adevăr care ar trebui să ne facă să medităm asupra tuturor deşertăciunilor acestei lumi: că niciodată mortul de la groapă nu se mai întoarce!

          Degeaba au sărit cu gura, pe bună dreptate, iubitorii fotbalului din toate colţurile mapamondului, degeaba au protestat, cu aceeaşi îndrituire, roşcovanii din Dublin, Cork sau Derry, Monaghan, Athlone sau Mervue. Viaţa merge înainte, în ciuda dramelor şi  tragediilor, a nedreptăţilor şi dezamăgirilor . Şi, în ultima instanţă, în pofida imprevizibilului care o guvernează. Dintre toate opiniile, cea mai limpede a fost a italianului Giovanni Trapattoni, venerabilul selecţioner al Irlandei. Pus, probabil, în faţa uneia dintre cele mai ciudate experienţe din carieră, Trap a avansat o nedumerire  întrutotul firească: de ce arbitrul Hansson, văzând vehemenţa cu care nu unul, nu doi irlandezi, ci o întreagă echipă de ,,verzi’’, o întreagă tabără oaspete, îi reproşa pe cel mai strident ton, henţul scăpat din vedere, nu l-a întrebat pe Henry ce s-a întâmplat, de fapt, în zona aceea din colţul careului mic? Dacă tot n-a văzut neregula, şi eu îl cred că n-a observat-o, fluieraşul suedez ar fi putut recurge la un atare gest, unul care i-ar fi salvat, probabil, reputaţia. Că Henry ar fi minţit sau că el şi-ar fi recunoscut fapta, e o altă discuţie, care nici măcar nu merită pusă pe tapet, câtă vreme acest moment al adevărului  nu s-a produs.

          Un fotbalist nu e cu-adevărat mare dacă talentul pe care-l posedă – şi pe care îl face public, spre deliciul şi încântarea milioanelor şi milioanelor de privitori – nu e dublat de o personalitate proeminentă, clădită pe valori de principiu. Pentru că, la urma urmei,  personalitatea e o sinteză a virtuţilor. Şi pentru că, fiind şi o caracteristică a firii, personalitatea sporeşte răspunderea, nu o anulează. Din păcate pentru el, lui Therry Henry, tocmai pentru că e o personalitate în sportul cu balonul rotund, nu i se poate ierta ceea ce altora, mai modeşti, îndeobşte li se iartă.

          Discursul lui Crin Antonescu, de duminică seara, m-a surprins. M-a surprins la modul neplăcut, de ce să nu recunosc, deşi am încercat să-l înţeleg pe liderul liberal. A şti, însă, să pierzi e o calitate. Îmi veţi zice, pe bună dreptate, că e o calitate, dar nu în România, Ţara Capsomanilor, a Şmecherilor şi a Învârtiţilor.

           Dincolo de frustrarea provocată de rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu trebuia să rămână demn. Ba, aş zice că era imperios necesar. Pentru că noi, ăştia care alcătuim procentul de 20 %  al  încăpăţânaţilor, non-conformiştilor şi nealiniaţilor la populism, la demagogie şi la servitute fără crâcnire, avem nevoie de demnitate ca de aer.

          Din păcate, electoratul român nu şi-a dat votul Dreptei, aşa cum, luându-ne de proşti, turuie Băsescu şi acoliţii lui. Dreapta românească a obţinut la aceste alegeri doar 20 %, în vreme ce stângii reprezentate de socialistul Mircea Geoană, de bolşevicul Traian Băsescu şi de extremistul Corneliu Vadim Tudor, i-a revenit grosul procentual, în jurul a 70 %.   

          Nu, domnule Antonescu, nu mogulii Vântu şi Voiculescu sunt de vină pentru eşecul de douăzeci de ani al Dreptei în România. Culpa este a societăţii româneşti, o societate care refuză, ori de câte ori i se oferă prilejul,  să iasă din catacombele suficienţei şi ale ignoranţei şi să se debaraseze de promiscuitatea degradantă.

          O naţiune care loveşte cu piatra într-un sistem democratic, care îşi doreşte tătuci autocraţi şi care, a dovedit-o din plin la machiavelicul referendum de duminică, urăşte pluripartitismul, nu merită decât dispreţ. Profund dispreţ! Pe care noi, cei ce  ne înghesuim în modestul procent de 20 % pro-Dreapta, pro-Democraţie şi pro-Civilizaţie, ni-l manifestăm, întorcându-le spatele compatrioţilor care ne pecetluiesc, de fiecare dată, soarta.

          Sunt jucători şi jucători în lumea asta. La poker, cei care joacă la cacealma se bazează îndeosebi pe credulitatea, pe naivitatea şi, desigur, pe prostia partenerilor de la masă. Până când naivii, credulii şi proştii se prind de schemă. De şiretlicul ieftin. De bravada în stare pură. Căci, într-un târziu, tot se prind. Aşa păţeşte, în prezent, cacealmistul numărul unu al României, Traian Băsescu. Nu mai păcăleşte pe nimeni. Votanţii lui, câţi or fi în 22 noiembrie şi 6 decembrie, fac parte, cu preponderenţă, din segmentul celor care au tot interesul ca actualul preşedinte să-şi perpetueze puterea. Şi, cu el la timonă, electorii ăştia să-şi continue tot felul de afaceri, mai mult sau mai puţin benigne, de anvergură sau de conjunctură favorabilă. Restul aşa-zişilor simpatizanţi băsescieni intră, fără îndoială, în categoria capsomanilor de serviciu, inseparabili de PD.

          La fotbal, spre deosebire de poker, există mai multe posturi. Unele cheie. Pe vremuri, interul rătăcitor făcea deliciul sistemului WM. Apoi, liberoul, inventat de don Helenio Herrera, cu celebrul Picchi la loc de cinste, interpreta rolul cel mai important în echipă. Halfii, urmaţi de mijlocaşii de azi, au fost, şi ei, şi sunt încă, subiecţii unor formule tactice. Portarii, stoperii, extremele, completează, conceptual, registrul tactic gândit de antrenor. Conducătorul de joc, dispecerul, cum îi spun unii, play-maker, cum îl alintă britanicii, este esenţial în construcţia ofensivă. Dar, cel mai aplaudat, hulit, înjurat, admirat şi contestat, în aceeaşi măsură, a fost, este şi, cu siguranţă, va fi întotdeauna, centrul înaintaş de ieri, vârful împins de azi. Un asemenea tip de jucător s-a imaginat şi Traian Băsescu. Penetrant, eficace, redutabil puncheur şi, finalmente, golgeter. Unul adulat de tribune şi  zeificat de peluze. Da, câtă vreme îţi merge jucăria şi îndeplineşti toate aceste condiţii, eşti idolul tuturor. Când, însă, în jocul tău intervine uzura, când începi să ratezi o ocazie, apoi două, apoi nouă, în acelaşi meci, apoi o ocazie, două, nouă şi în partidele următoare, admiratorii prind a murmura în tribune şi în peluze. Încetul cu încetul, murmurul se transformă în vociferare, în contestare şi, inevitabil, în repudiere. Mai cu seamă dacă tu, atacantul de forţă de altădată, eşti tot mai des prins în off-side. Adică în afara jocului. Şi, mai cu seamă dacă anii au trecut peste tine, puterile te-au părăsit, iar balamalele nu te mai ţin, ca pe vremuri, în bătăliile cu fundaşii adverşi. Ei, bine, în postura asta ingrată se află în acest moment Traian Băsescu. În off-side permanent. Greşind ţinta cu regularitate. Luftând ca în curtea şcolii de marină.

          În limbaj fotbalistic, un jucător ajuns la o anumită vârstă, conştient că nu mai poate susţine rigorile unor dispute acerbe, pentru că şi-a epuizat resursele, apelează la un gest considerat firesc: îşi agaţă ghetele în cui! Aşa se cuvine să procedeze şi Traian Băsescu, înainte de a-şi lua tălpăşiţa de la Cotroceni. Înainte de a-şi lua picioarele în spinare şi, eventual, a hălădui pe mare.  

          Aşa cum România lui Dobrin, Dumitru, Balaci, Lung, Ştefănescu sau, mai nou, a lui Hagi şi Gică Popescu, a rămas o amintire pentru locuitorii Moldovei, Transilvaniei şi Munteniei, aşa a rămas şi Polonia lui Tomaszewski, Deyna, Zmuda, Lato sau Boniek pentru cei ai Sileziei,  Pomeraniei şi Mazuriei. Sâmbătă, confruntarea amicală de la Varşovia a arătat două selecţionate naţionale care par a nu avea niciun viitor. Actualii Kuszczak, Borzek, Dudka şi Obraniak, pe de o parte, şi Pantilimon, Tănase, Apostol şi Marica, pe de alta, sunt net inferiori în comparaţie cu cei pomeniţi în preambul. Sunt, şi n-o spun doar eu, nişte bieţi epigoni, ai noştri – cel puţin – selectaţi pe binecunoscutele criterii ale cumetriilor şi prieteşugurilor de sorginte balcanică. A fost, finalmente, 1-0 pentru România, dar veleităţile au lipsit cu desăvârşire dintr-o partidă care, logic, ar fi trebuit să însemne, pentru ambele tabere, un nou început. Un nou început impus, altfel, de evidenta alunecare pe tobogan.

          Că mult-aşteptata schimbare a foii se lasă aşteptată, e o dovadă, nu doar a restrânsei arii de selecţie, ci şi a unei reticenţe la deschidere care dă de bănuit. Chestia păguboasă cu ,,pe ăştia-i avem, cu ei defilăm’’, se poate traduce şi aşa: pe ăştia-i avem, pentru că pe ei îi vrem! De aici şi până la celebra idioţenie ,,deocamdată atâta putem’’, nu mai e, să recunoaştem, decât un pas.

          Nu tuturor românilor li se pare, însă, că ,,atâta pot’’. Pentru cauze pe care le consideră, dacă nu neapărat nobile, măcar în beneficiul lor, unii dintre compatrioţii noştri pot infinit mai mult. Se dedau, chiar, la orice. Ca, de pildă, diriguitorii municipiului Târgu Mureş, care şi-au tras, nu demult, propriul club de fotbal. Şi care, din postura de proprietari ai acestuia, se folosesc de jucăria cu impact la public în scopuri pur electorale. Căci, cred ei, fiind creaţia unui partid – a partidului lor, se-nţelege – echipa locală trebuie să acorde, la rându-i sprijin politic. Partidului lor, se-nţelege. Drept pentru care, la meciul de acasă cu ,,U’’ Cluj, spectatorii târgmureşeni au fost înzestraţi cu eşarfe şi fulare portocalii. Culoare care, ,,întâmplător’’, e, totodată, şi a clubului şi a partidului conducător. Atâta doar că pe respectivele fulare nu era inscripţionată numai sigla clubului, ci şi cea a partidului. Cu îndemnul electoral de rigoare: votaţi cu ,,puncte, puncte’’, plus semnul exclamării. Asta, pentru ca iubitorii grupării din Târgu Mureş să scape, cică, de ce le e  fi frică! Întrebare exclamativă: oare politrucilor ăstora le e frică de vreun Dumnezeu? Eu, unul, mă-ndoiesc, şi ştiţi de ce? Pentru că nu cred să aibă niciun Dumnezeu…

          Rămânând la liga a doua, constatăm că invincibilitatea UTA-ei a luat sfârşit la Piteşti. E, desigur, o constatare amăruie, dar invincibilitatea asta atârna, de mai multe etape, de un fir de păr. Odată cu meciul din Trivale, arădenii au pierdut şi locul promovabil din clasament. În ciuda regresului, în oraşul de pe Mureş, acest fapt nu e perceput ca un dezastru, şi nici nu poate fi, câtă vreme UTA se află în plin proces de rescriere a identităţii. Nu pare a fi nici măcar un motiv de oftică. E, cel mult, un pas înapoi, deductiv. Unul scontat, care nu uimeşte pe nimeni şi nici nu produce vreo dramă. O scădere de turaţie -  explicabilă, altfel – în condiţiile în care UTA nu şi-a propus în acest an competiţional luna de pe cer. Şi în condiţiile în care Ionuţ Popa urmărea, mai degrabă, caii verzi de pe pereţii unui record personal, decât un ţel colosal.

          La Arad, însă, dacă eşti utist, ai tot dreptul să te întrebi de ce banca tehnică ţine morţiş să regrupeze echipa-fanion a oraşului în jurul unor jucători, fie ei şi localnici, fără anvergură şi semnificaţie simbolică, priviţi cu circumspecţie şi suspectaţi de suficienţă. Or, dacă Ionuţ Popa vrea să lase ceva în urmă, şi lumea crede că vrea, e recomandabil să folosească, în construcţia propusă, granitul, nu lutul. Căci castele din nisip ridică şi copiii…

                                                    Foto: yesreading.wordpress.com

          Eu spun da, cum să nu! Dar la întrebări precum cele de mai jos:

1. Eşti de acord ca România să aibă, în continuare, Parlament bicameral?

2. Eşti de acord cu reducerea numărului de angajaţi ai serviciilor secrete române?

3. Eşti de acord cu desfiinţarea ministerelor Turismului şi Tineretului şi Sportului?

          Aş răspunde cu ,,da” la toate aceste întrebări, ba, poate şi la altele, şi-aş face-o cu dragă inimă, convins că asemenea demersuri ar fi benefice unei societăţi în care eu, ca individ,  îmi doresc tot binele.  

          Tu ce-ai spune?