Se duse şi 2009… Orologiul îmbătrânirii mele ticăie, în continuare, implacabil. Clipă de clipă. Tic-tac… tic-tac…

 

M-am străduit mereu să trăiesc viaţa, nu să trec, pur şi simplu, prin ea. L-am citit de tânăr pe J.J. Rousseau şi mi-a plăcut când a zis că ,,orice om are dreptul să-şi rişte viaţa pentru a şi-o păstra’’.

 

Cunosc multă lume… Unii sunt împăcaţi cu soarta, dar certaţi cu viaţa. E o absurditate! Ăstora le-aş reaminti cugetarea dedicată de Rainer Maria Rilke, cu predilecţie,  pesimiştilor. ,,Să nu uiţi niciodată!’’, filozofa boemul poet, ,,viaţa este un lucru sublim’’. Categoric că da, câtă vreme  scopul oricărei vieţi e, în mod normal, bucuria de a trăi.

 

Alţii sunt mai pragmatici, mai puţin aplecaţi spre temele existenţiale. Nu caută fericirea, ci propăşirea. Nu caută frumosul, caută să tragă folosul. Caută să iasă victorioşi în orice împrejurare şi cu orice preţ, deşi există şi înfrângeri care te înalţă, precum izbânzi care te înjosesc.

 

Generoşilor, dar şi avarilor, deopotrivă, le propun un vechi proverb românesc, auzit de multe ori în copilăria mea, în zona Munţilor Apuseni: nu-i puţin să nu se-ajungă şi nici mult să nu se gate.

 

            Prietenilor mei de pretutindeni, din viaţa reală şi din blogosferă, acelora care îmi împărtăşesc opiniile şi  punctele de vedere, acelora care îmi sunt alături, cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, le doresc în Noul An viaţă lungă şi cinstită. Le recomand să se bată cu îndărătnicie pentru viaţa lor. Dacă va fi cazul, şi cu ei înşişi. Căci, ,,trăiesc acei ce vreau să lupte;/iar cei fricoşi se plâng şi mor./De-i vezi murind, să-i laşi să moară/căci moartea e menirea lor’’, cum bine a sintetizat în versuri bătălia pentru viaţă, George Coşbuc…

 

           La mulţi ani, dragi prieteni!…

                                                              

 

          Drept spun când, cu riscul de a părea ignorant, spun că n-am fost niciodată un cititor fervent al lui Mircea Cărtărescu. Ca să fiu şi mai explicit - şi sincer, în acelaşi timp – habar n-am ce conţine ,,Levantul” dumnealui. Vă-nchipuiţi că ce tratează, n-am habar nici atât. Oi fi pierdut, oare, că nu m-am aplecat mai cu sârg asupra operei cărtăresciene? Se prea poate, dar luaţi, rogu-vă, în calcul scuza că am aprofundat în ăst timp scrierile cu-adevărat inegalabilului Octavian Paler. Recunosc însă că, facultativ, mi-au picat sub ochi câteva dintre articolele pe care domnul acesta, Mircea Cărtărescu, le-a publicat prin ziare. Prin care ziare, uite, chiar că am uitat.  Atâta doar că, dincolo de preţiozităţile preluate, ca stil, de la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu nu-mi spune decât un lucru: că-l susţine pe Băsescu deoarece, zice ‘mnealui, nu se poate situa de partea lui Patriciu sau Voiculescu, duşmani ai ,,românilor”.  O justificare extrem de clară, nu?

 

          Că scriitorul acesta face pe intelectualul subţire, ataşat valorilor promovate de Traian Băsescu din motive ce ţin - nu-i aşa? – de substanţa lăuntrică a crezului, treaba dânsului. Că dă, însă, cu o anticipaţie uluitoare, drumul la câini pe Crin Antonescu, al cărui discurs ar fi, în opinia pro-levantinului, unul al urii, e prea mult. Că îl identifică, din start,  pe acelaşi lider al Opoziţiei drept responsabil pentru prognozatul dezastru al actualei guvernări Boc IV, pe considerentul că nu a acceptat firimiturile şi oscioarele aruncate de Prea-cinstitul Locatar al Cotrocenilor, e prea de tot!

 

          Sigur, e dreptul lui Mircea Cărtărescu să creadă în ce vrea şi să sprijine, cu condeiu-i fermecat, ce regim îi doreşte inimioara.  Eu nu încerc decât să mă dumiresc ce-l mână pe stimabilul cărturar în demersul său acuzator. Nu cumva intenţia de a ţine electoratul lui Traian Băsescu, cel alcătuit din prostălăi şi naivi, captiv, în continuare? De a le da acestor oameni, de la bun început, senzaţia că tot răul pe care-l vor suferi în curând e pricinuit de Crin Antonescu, nu de Emil Boc, Elena Udrea, Radu Berceanu, Daniel Funeriu sau Adriean Videanu? De a contracara din timp murmurele de nemulţumire ce, de bună seamă, se vor face auzite, nu doar din tabăra refractară ideii de portocalizare a ţării, ci şi din aceea a ,,românilor” lui Băsescu şi Boc? Ba, bine că nu!  Am o explicaţie în plus în legătură cu interesul ca acest electorat să fie conservat pe mai departe. O voi expune pe larg într-un alt comentariu.

 

          Cum spuneam, atacul la baionetă al lui Mircea Cărtărescu nu s-a născut aşa, din pur imbold scriitoricesc. Nu, atacul acesta e doar începutul unei ofensive concertate, pe care o prevăd, în toată splendoarea ei malefică, şi mai acerbă în săptămânile ce vor urma. O ofensivă calată pe defăimare. Pe abjecţie. Pe diversiune, populism şi ipocrizie cât o să-ncapă.  Deja Cărtărescu a găsit prozeliţi în zona aparent imparţială a analiştilor politici. Deja s-au alăturat corului culpabilizator ,,distinşii” formatori de opinie Iosif Boda, Tudor Octavian şi Marius Pieleanu. Le calcă pe urme încă o droaie.  Crescânda obedienţă se explică destul de simplu:  e musai ca Puterea lui Traian Băsescu să crească, iar duşmanul Antonescu să nu sporească.

 

      poze.netflash.ro

 

 

Erai un crivăţ, bătând afară,

Floare sculptată în piatră rară,

Savura iarna whisky cu gheaţă,

Pictând cu muguri o dimineaţă.

 

 

Erai un cântec de iarnă dulce,

Veneau zăpezile lin să se culce

Sub prispa veche, zidită în neauă,

Din cer, ştirbită, zâmbea o steauă.

 

 

Erai o toamnă, cu văl lacustru,

Îţi dădeau fulgii afară lustru,

Erai, ţin minte, o cinică beznă,

Eu, prins în tine, până la gleznă.

 

 

Erai o şansă,  uşor-cupidă,

Purtai pe umeri roză hlamidă,

Doar tu, şi-alături, trasă la faţă,

Ca o prăpastie, întreaga viaţă.

 

                    (1983)

                                                          

 

 

            În perspectiva celui de-al doilea mandat de preşedinte al României, Traian Băsescu şi-l încheie pe primul cu o demonstraţie de forţă de mai mare dragul. O demonstraţie de forţă care echivalează cu o nouă probă de cinism. L-a desemnat în funcţia de premier din nou pe Emil Boc. Sfidarea aceasta ieşită din comun are un mesaj major: în ţara asta, singurul care comandă sunt eu! Eu, Băse,  Întâiul Ciuruitor!

 

            Nu ştiu cum sună în urechile votanţilor lui Băsescu un guvern alcătuit din miniştri precum Videanu, Berceanu, Blaga, Oprea şi Udrea. Bănuiesc că, în urechile unora mai destupaţi la minte, sună ca dracu’! Ştiu, însă, aruncând o privire fugară pe câteva bloguri portocalii, că mulţi se declară contrariaţi de întoarcerea ca la Ploieşti (am spus ,,întoarcere”, nu ,,lovitură cu dosul palmei”) a Realesului. Nu e prima sucire de acest gen. Cum n-a demisionat ,,în cinci minute”, când cu suspendarea, aşa nu purcede nici acum la ,,reformarea statului”  fără piesele grele. Fără piesele favorite.  Ciuruitorul îşi face, astfel, datoria faţă de cei ce l-au alimentat cu gloanţe. Datoria lui ţine seama, carevasăzică, şi de puterea ciracilor de frunte, nu numai de cea proprie. Nu ţine seama, în schimb, de simpatizanţii pe care-i dezamăgeşte. Cărora, dându-le cu tifla, le înşeală aşteptările. De oamenii ăştia se îngrijeşte, însă, primul ministru. În nemărginita-i viziune de guvernare, Emil Boc îşi îndeamnă poporenii să strângă din dinţi. Cum ar veni, să recurgă la acest exerciţiu de ieşire din criză când le-o ţâţâi fundul mai tare. Numai că, uite, nici nu s-a uscat bine cerneala pe actul de desemnare şi, în loc să strângă din dinţi, unii au început deja să scrâşnească din ei. Şi să murmure printre buze.

 

            Tuturor celor pe care-i încearcă regretele târzii, le transmit întreaga mea compătimire, deşi mă-ndoiesc că asta le va ţine de foame şi de frig. Le urez să strângă din dinţi bine, iar Micuţului Cosaş, îi urez guvernare sprâncenată! 

 

UPDATE:  Leapşa primită de la Chat Noir a fost valorificată la standarde superioare de prietenii mei din blogroll-ul personal. Varianta mea a văzut lumina blogului Motanului…

          Ehei, a trecut vremea când afară ploua! Acum ninge, şi zău dacă, prin ninsoarea asta, vezi mai departe de ziua de mâine.  Ştim, însă, pe ce picior dansăm. Unii, dansează aşa cum şi trăiesc: pe picior mare! Alţii, dansează de nerăbdare s-o şteargă. Sunt, adicătelea pe picior de plecare, pe considerentul că aici nu mai e de trăit. Unde se vor duce?, întrebaţi. Unde-or vedea cu ochii! Care în SUA ori în Canada, ţări de unde vor vota, peste un cincinal, cu – pe-atunci matusalemicul –  Traian Băsescu, care în Congo. Un Congo redescoperit, iată, după cinci ani de bâjbâială prin labirinticul şi neaerisitul tunel autohton. Un tunel la capătul căruia, surpriză!, nu se afla o luminiţă, aşa cum nădăjduiau credulii: se afla o lumânare. 

 

          Aşadar, Curtea Constituţională a validat alegerile prezidenţiale. Drept urmare, Băsescu-a fost reales, iar voi, ce cârtiţi, mucles! Deşi mă-ndoiesc că aţi avea chef de cârtit, la ce ciuruială v-a tras lunetistul cu ochiul veşnic treaz. Preventiv, vă puteţi pregăti pentru ce e mai rău, deşi, ca buni români, bănuiesc că, întru menţinerea tonusului, veţi recurge la strămoşescul haz de necaz. Aveţi grijă îndeosebi dimineaţa: vă veţi trezi încă cinci ani cu Traian Băsescu şi sperieturile zilnice, ba, pe deasupra şi matinale, dăunează grav optimismului. Consolaţi-vă, deci: e o pleaşcă, luaţi-o ca atare! Când Murphy ne-a recomandat să zâmbim, în ideea că mâine poate fi şi mai rău, a făcut-o, de bună seamă, în scop profilactic. N-avea el de unde şti că un anume Emil Boc va conduce vreodată un guvern.

 

          Bun, iarna nu-i ca vara, numai România e portocalie ca ceara. Bine că nu mai plouă, ci ninge: dacă n-ar fi nici nămeţi în ţara asta, de unde-ar veni Moş Crăciun cu plete dalbe? Dar dacă, Doamne-fereşte, rămâne Moşul cu sania-n şanţ? Şi dacă, păzească aceeaşi Divinitate, îşi propune, aidoma lui Traian Băsescu cu criza, să n-o scoată de-acolo? Ar fi o chestie, nu?

 

          În rest, daţi-o naibii de mohoreală, fiţi şi voi mai încrezători! Gândiţi-vă ce frumos – şi cât de fructuos – va reforma statul, eternul guvern al lui Boc… Cum va schimba el, dimpreună cu supremu-i şef de la Cotroceni, Constituţia. Şi cum va pune în locul ei, ca operă de căpătâi,  lucrarea ,,Un pas înainte, doi paşi înapoi”, scrisă de Vladimir Ilici Lenin în 1904. Fiţi rezonabili şi îngăduitori! Semnaţi şi voi cecul în alb al noii guvernări portocalii. Dar, mai cu seamă, nu uitaţi câte eforturi au făcut, în 2009, oameni precum Emil Boc, Gheorghe Pogea, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Vasile Blaga şi, o, da, Elena Udrea ca să scoată ţara din priză.