Au început iar viermuielile religioase. Aşa zisele pelerinaje se ţin lanţ, iar aşa-zişii credincioşi se bulucesc de jur-împrejurul aşezămintelor de cult, înghiontindu-se unii pe alţii şi aruncându-şi vorbe de ocară în numele unor divinităţi surde şi oarbe la osârdia lor.

          Nu mă interesează în ce cred semenii mei, deşi – mărturisesc – m-aş simţi mult mai confortabil, lăuntric măcar, dacă ar crede în principii şi în valori morale. Nu sport, însă, ipocrizia asta cu damf bisericesc, prefăcătoria asta dezagreabilă, acompaniată de o falsă smerenie şi de o deprimantă pioşenie.

          Îi aprob pe deiştii care zic că, în lumea asta fără repere, chiar dacă nu există divinităţi, e bine ca vulgul să ştie de frica unei unanim-acceptate  atotputernicii. Coerciţia poate fi, dacă nu un mod de îndreptare, cel puţin unul de abţinere de la rele. Asta în cazul în care răul nu a devenit deja imun la snoavele astea bisericeşti, cu bau-baul care îţi contabilizează păcatele şi îţi pregăteşte o judecată de apoi pe măsura faptelor lumeşti în rol de erou principal. Şi, desigur, în ipostază de personaj pozitiv, atâta vreme cât nu-ţi face cu degetul şi nu te ameninţă cu flăcările Iadului.

          Acum e îmbulzeală pentru că, vezi-Doamne, creştinii pretind că sărbătoresc evenimente petrecute în urmă cu mii de ani. Nu fac niciun efort ca să-i înţeleg pentru că am altceva mai bun de făcut. Constat doar că se înverşunează să se calce în picioare în numele unei utopii care consumă energii demne pentru cauze mai bune. Mult mai bune. De câte ori îi văd, deschid o carte cu citate din înţelepţii lumii. Deschid la Epicur şi citesc ,,Ori Dumnezeu vrea să elimine răul şi nu poate; sau poate, dar nu vrea; sau nu poate şi nu vrea. Dacă vrea dar nu poate, este neputincios. Dacă poate, dar nu vrea, este răuvoitor. Dar dacă Dumnezeu poate şi vrea să elimine răul, cum se face că există rău? Iar dacă nu poate şi nu vrea, de ce l-am numi “Dumnezeu”?

          Emil Boc îşi continuă halucinanta guvernare dând oameni afară din serviciu pe bandă rulantă. Sute, mii, zeci de mii de oameni îşi pierd locurile de muncă, dar încrederea în PD rămâne, uimitor, la aceleaşi cote. ,,Puşca şi cureaua lată/Ce slujbe aveaţi odată”, ar putea declama – evident, la modul ludic – noul prim-folclorist al ţării, Emil Boc.  Şi nu e vorba de slujbele ,,nesimţite”, ci de cele amărâte. De acelea care constituie pentru foarte mulţi unicul mijloc de trai, unica sursă a existenţei. Sună patetic ce spun dar, dincolo de substanţa patetică a mesajului, trăim într-un absurd pe care, inexplicabil, românii îl acceptă cu totală resemnare şi într-o suspect de lascivă expectativă.  Din păcate, cureaua aia la care făcea referire, nu demult, primul ministru devine, pe cât de lată, pe-atât de strânsă şi, în ciuda strânsorii, ghiorăitul maţelor se aude din ce în ce mai strident.

          Zâmbesc amar când aud cum potentaţii zilei fac apel la principiul solidarităţii. Căci apelul lor are nuanţe mefistofelice, iar în ce-i priveşte  funcţionează doar atunci când solidaritatea se numeşte cârdăşie. Se face paradă de priorităţi naţionale, se proclamă stringenţa unor responsabilităţi naţionale, dar patetismul găunos, fără substanţă, bruiază firavul cod afectiv înfiripat în rândurile unei populaţii bulversate la maximum.

           Nimeni nu ia însă în calcul un aspect simplu: că solidaritatea nu poate exista în afara conştiinţei cetăţeneşti. În afara culturii urbane. În afara spiritului civic şi în afara  elementului coeziv care, la un loc,  definesc o lume civilizată.  În România, însă, toate acestea nu sunt mai mult decât nişte vorbe goale, spuse în vânt. Pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, azi, prea puţini mai cred în idealuri, în promovarea principiilor, în bun-simţ, în bună-credinţă, în bună-creştere, ca să nu mai vorbesc că şi mai puţini cred în latura aceea idilică şi boemă a vieţii. Mai toată lumea îşi urmăreşte, într-un soi de egoism de tip balcanic îngrozitor, interesul propriu sau, cel mult, interesul de grup, de gaşcă.

          Din nenororcire, cultivând zilnic gaşca şi ridicând-o la rangul de formă relaţională supremă, nu facem altceva decât să ne depărtăm, încet, dar sigur, de valorile europene. De adevăratele valori europene, pe baza cărora acest continent al făgăduinţei şi-a clădit, nu atât prosperitatea, cât personalitatea.

           Individualism, ură, invidie, bârfă, discordie, iată stâlpii de bază ai unei societăţi româneşti ce tinde, cu fervoare manelistică, spre decadenţă. Spre dezbinare perpetuă. Spre promiscuitate socială.  Spre hăurile nesfârşite în care bâjbâiala e ocupaţia de bază. Întrebarea pe care mi-o pun - şi pe care v-o pun şi vouă, cititorilor mei - în finalul acestui comentariu e una firească şi ea îmi dă târcoale de mai multă vreme: ne auto-flagelăm din neghiobie sau din nevrednicie?