Averea mea, v-o spun acum,

E-un licurici cu ochi de fum,

O ploaie încuiată-n beci,

Un somn adânc şi greu, de veci,

Un testament fără avere,

Desaga plină de himere,

O rugăciune şi-un toiag,

Un cântic poticnit în prag,

Un vânt pribeag, după ureche,

În piept o inimă mai veche,

O bătrâneţe fără moarte,

Un zbor incert ca să mă poarte,

Destinul prăbuşit în drum,

O iarnă prefăcută-n scrum,

Sătucul cu trăiri abrupte,

Cătuşa câştigată-n lupte,

Un vers uitat în călimară,

Toţi izgoniţii mei din ţară,

Copilăria ca o dramă,

Puterea izvorând din teamă,

Un dor nestăvilit de cai,

Credinţa năzuind spre rai,

Şi, pentru toate, surd şi greu,

Stingher zălog, numele meu…

 

                       (1984)

 

          Sunt, observ, printre puţinii care nu cred în aşa-zisa dispută Băsescu versus trioul Videanu – Blaga – Berceanu. Părerea mea este aceea că avem de-a face cu o nouă diversiune marca PD. Praful aruncat în ochii opiniei publice şi în cei ai mass-media creează un nor doar în aparenţă vulcanic. În spatele cortinei, îi văd parcă pe falşii împricinaţi chicotind şmechereşte şi dându-şi coate: ,,Îi prostim şi de data asta!”

 

 

          Totul e calat pe cele două coordonate de bază ale politicii PD: populismul şi demagogia. Ei, bine, în aceste domenii, doi români pot concura la titlul de campioni mondiali: Traian Băsescu şi Emil Boc. Populismul acestor doi domni, dacă pot fi numiţi astfel staliniştii în cauză, este înfiorător. De-a dreptul înfiorător! Să faci, cum face premierul Boc, pe eroul naţional, care – vezi-Doamne - este pus în ingrata postură de a plăti oalele sparte de liberali, mi se pare de un cinism fără limite.

 

          Când îi acuză pe bieţii liberali – şi le spun acestora ,,bieţi” cu toată compătimirea – că au golit vistieria ţărişoarei, Emil Boc nu are decât un scop: să-i convingă pe capsomanii din România că-i aşa! Să nu uităm că, în noiembrie/decembrie anul trecut, capsomanii ăştia au alcătuit grosul votanţilor lui Băsescu.  E nevoie de ei pentru a preîntâmpina protestele celor care mai au un dram de minte în ţara asta. Minţindu-i frumos, aşa cum numai portocalezii ştiu să o facă, Emil Boc conservă, în continuare,  electoratul PD. Străduinţele lui vor fi încununate de succes, nu mă îndoiesc de asta. Şi dau un exemplu: la Râmnicu Vâlcea, în primul tur al alegerilor pentru primăria municipiului din Oltenia, pe primul loc a ieşit, cu un incredibil scor de 49 %, reprezentantul PD. E ilogic, din punctul meu de vedere, ca românii, indiferent în ce colţ de ţară ar trăi ei, să mai creadă în balivernele acestui partid. Şi, totuşi, uite că oamenii cred!

 

          N-am explicaţii la acest fenomen, la această dragoste neţărmurită faţă de Băsescu şi ai lui. Căci nu doar prostovanii pun botul la toate elucubraţiile lui Boc şi la toate intrigile preşedintelui. E ceva mult mai profund şi mult mai înspăimântător. Constat, uimit, îngrozit chiar, cum iubitorii PD-ului îşi doresc, cu ardoare, să se desfiinţeze PNL, să se descompună PSD şi să stăpânească partidul lor favorit totul. Exact asta vor şi vârfurile formaţiunii politice care, în accepţiunea mea, îmbrăţişează doctrina stalinistă. Cu o astfel de armată, constituită din nu mai puţin de jumătate de ţară, ţara – sau ce rămâne necontaminat din ea – nu mai are nicio şansă. Puterea va fi deţinută pe vecie de cei ce şi-au adjudecat-o în ultimul an şi jumătate, din simplul motiv  că, având de partea lor atâtea milioane de simpatizanţi, ,,la bine şi la greu”, nu le-o va mai lua-o nimeni. Pentru că nu va putea!

 

          Şi, ca să terminăm odată cu minciuna că Emil Boc ar fi un politician de dreapta, ia uitaţi-vă ce-i debita insului mintea acum mai bine de 20 de ani, pe vremea când îi ridica osanale ,,mult-stimatului şi iubitului tovarăş Nicolae Ceauşescu”:

 

Omagiul şi recunoştinţa tinerei generaţii
Emil Boc, student Filosofie, anul IV, Făclia 1989

“Recenta hotărîre a Comitetului politic Executiv al CC al PCR privind majorarea cu 10 la sută a tuturor burselor ce se acordă studenţilor şi elevilor, inclusiv celor din şcolile profesionale, a generat în inimile întregului tineret studios din patria noastră cele mai alese sentimente de stimă şi profundă recunoştinţă faţă de această nouă şi grăitoare dovadă a grijii şi preocupării susţinute ale secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, faţă de crearea unor tot mai bune condiţii de viaţă şi învăţătură tineretului.

Sîntem pe deplin conştienţi că transpunerea în viaţă a obiectivelor etapei actuale de dezvoltare a societăţii noastre, aşa cum rezultă din magistralul Raport prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la înalta tribună a Congresului al XIV-lea, din celelalte documente adoptate la Congres, ridicarea continuă a gradului de civilizaţie şi modernitate sînt dependente în cea mai mare măsură de pregătirea profesională, ştiinţifică şi politică a tuturor oamenilor muncii şi, în special, a tineretului. Universitatea clujeană, al cărei student am devenit în urmă cu patru ani, oferă studenţilor de la toate facultăţile condiţii de studiu dintre cele mai bune. (…)

Eu însumi, ca student la Filosofie, am înţeles că învăţămîntul, ştiinţa şi cultura sînt concepute în România socialistă ca factori activi ai dezvoltării, că formarea noastră ca oameni ai societăţii socialiste şi comuniste de mîine este un proces complex, revoluţionar, care ne obligă nu numai la însuşirea la cote înalte a profesiunii, ci şi la însuşirea concepţiei filosofice despre lume şi viaţă a partidului nostru, formarea unei conştiinţe şi atitudini cetăţeneşti înaintate în rîndul tineretului.

Recunoscători pentru tot ceea ce tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu întreprind pe linia îndrumării competente şi ştiinţifice a învăţămîntului, ştiinţei şi culturii româneşti, ne angajăm să răsplătim prin fapte şi încrederea ce ni se acordă, pregătindu-ne temeinic şi multilateral, aşa cum ne impune epoca pe care o trăim”.

 

          Textul, publicat în 1989  în ziarul comunist ,,Făclia” din Cluj, a fost scos la lumină de săptămânalul ,,Foaia Transilvană”, în 8 aprilie a.c., autorul fiind Daniel Iftene.

           Comentarii? Eu mărturisesc că am rămas fără cuvinte…

 

               Nu cred în ghinion. În noroc, nici atât. Dacă ar fi să fac vreun comentariu pe tema asta, înclin să accept ideea că norocul e, pur şi simplu, o pomană a vieţii. Nu cred în Providenţă. Nici în divinităţi care stăpânesc lumea, nici în oameni providenţiali în stare să schimbe lumea. Cred, mai degrabă, în oamenii exponenţiali, capabili să ofere semenilor un ţel înălţător, o tendinţă înnoitoare, un principiu călăuzitor. Mai cred în hazard. Cred că oamenilor li se întâmplă răul, atunci când li se întâmplă, doar pentru că, într-un moment inoportun se află într-un loc nepotrivit. Cred că viaţa noastră depinde, în totalitate, de împrejurări, de conjuncturi şi de circumstanţe. Împrejurările pot fi fericite sau nefericite, conjuncturile pot fi favorabile sau nefavorabile, iar circumstanţele pot fi faste sau nefaste. E clar că nu cred nici în stereotipia că ,,toate mi se întâmplă numai mie’’. E un alint născut din egoism. Tuturor li se întâmplă câte ceva (rău) în viaţă, numai că nu pe tine te doare când furcile caudine se înfig în carnea altuia. E doar o chestie de timp ca răul, în cea mai dureroasă formă a sa, să te lovească şi pe tine, fericitul de azi, şi pe mine, înavuţitul peste noapte, şi pe el, puternicul zilei… Nu există fericire deplină, există – cel mult – fericire în rate.

 

            ,,Nu-i bine să meargă-ntr-una şi nici rău să nu se gate’’, zice ţăranul meu din Munţii Apuseni. Are dreptate ţăranul meu, şi asta pentru că n-a trecut prin viaţă ca vodă prin lobodă. A adunat date şi a acumulat cunoştinţe cât să-şi străbată existenţa, chit că e un biet auto-didact şi nimic mai mult.  Nu cred nici în ,,dacă’’, nici în ,,parcă’’. Dacă nu era, parcă se-neca, spunea, evident ironic, un alt om din popor.

 

                Vă-nchipuiţi că, neîncrezător în atâtea, ar fi culmea să cred tocmai în superstiţii. Sau în prejudecăţi. Sau în populism. Sau în demagogie. Pe de altă parte, nu cred nici în iluzii, nici în imaginaţie, nici în vise. Nu-ţi fă iluzii, ca să n-ai deziluzii, a conchis cineva, pesemne păţit. În contradicţie, Mark Twain a lăsat lumii un sfat-testament: ,,Păstrează-ţi iluziile: după ce ţi s-au spulberat mai poţi să exişti, dar nu să trăieşti’’. Eu, unul, mă-ndoiesc de teoria twainiană, altfel îndeajuns de glumeaţă…

 

               În ce priveşte imaginaţia, sigur că, în viaţă, ea este necesară, aşa cum în artă ea este factotum. Consmit şi eu că, dintre toate facultăţile intelectului omenesc, imaginaţia este cea mai vie. Numai că a te abandona cu totul imaginaţiei, a fi robul ei, înseamnă că, efectiv, îţi refuzi libertatea. Cum de la imaginaţie la vis nu e decât un pas, toţi îl facem. Conştienţi sau nu. Deliberat sau împinşi în mrejele lui de întrebările fără răspuns. Într-o accepţie pur filozofică, visul e o formă nebunească de viaţă, iar parcurgerea lui un act de curaj lăuntric.

 

              Prefer, aşadar, să convieţuiesc cu dilemele la îndemână, ca un Toma nu atât necredincios, cât suspicios şi prevăzător. Las credulilor să se înfrupte cu tot ceea ce zboară, urându-le ,,poftă bună’’…

 

         

          În primul rând, blogul meu a fost inutilizabil în ultimele zile din motive pur tehnice, nu pentru că aş fi călcat pe vreun bec cu lumină portocalie. Celor ce au fost îngrijoraţi le transmit că sunt (încă) liber, atât cât poate fi în ţara asta un cetăţean care nu înghite populismul, demagogia, ipocrizia şi minciuna şi care are mari rezerve vis-a-vis de direcţia în care se îndreaptă – în majoritate, de bună voie şi nesilită de nimeni –  populaţia acestei ţări.

 

          Pe vremuri, circula o anecdotă. Cică, într-una din vizitele sale pe meleaguri secuieşti, Ceauşescu l-a întrebat pe un puşti care-l întâmpina cu flori: ,,Cum te cheamă, pui de dac?”. Iar ,,puiul” i-a răspuns ingenuu: ,,Zoltan!”. Dincolo de hilarul situaţiei, eu cred că oricare alt pui de dac, unul de sorginte mioritică, desigur, care se trage din Dromichettes, din Burebista şi,o, da, din Decebal, ar fi răspuns la întrebare simplu :,,Mă cheamă Dorel!”

 

          Îl ştiţi pe Dorel din reclama aceea la marca de coniac ieftin. De câte ori îl văd, îmi dau seama că poporul român nu va dispărea niciodată. Pentru că, într-o formă sau alta, ţara asta e alcătuită din puzderii de ,,Dorel”, ocupată, în majoritate, de ei şi, fără îndoială, cârmuită de aceştia. Să fim fericiţi, oare, sau – dimpotrivă – îngrijoraţi că Dorel al nostru este nemuritor? E bine, oare, că Dorel ne perpetuează neamul şi că, graţie potenţei lui, vom rămâne aici  – e drept, la un stadiu tragi-comic – de-a pururi?  Voi ce ziceţi? În ce mă priveşte, ca să parafrazez, eu zic că unde-s mulţi ca Dorel, puterea creşte. Puterea lui Băsescu, Boc, Udrea, de bună seamă. Hai, noroc!…