Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2011      Jan 13

Mulţi oameni au definit, de-a lungul vremii, speranţa. Au alăturat-o, de regulă,  optimismului, ca pe o soră bună a acestuia. Unii au creat-o, pur şi simplu, ca pe o stare. Alţii au asemuit-o cu un vis.

Sigur, n-ai niciun motiv să-l contrazici pe G. B. Shaw, în credinţa sa că ,,cel care nu a sperat niciodată nu poate cunoaşte disperarea”. Poţi fi de acord şi cu cei care proclamă ideea că, atâta vreme cât omul nu şi-a pierdut speranţa, mai are pentru ce trăi. La o adică, poţi spera la orice, doar nu te costă nimic.

În realitate, însă, în realitatea aia imediată, concretă şi crudă, speranţa nu e altceva decât o iluzie. Poate mai puţin însiropată. Pe criteriul ăsta, oamenii s-ar putea împărţi în două: cu speranţe întemeiate şi cu ele deşarte. Când sperăm, ar trebui să cugetăm oleacă la speranţele noastre: nu cumva nădăjduim doar de dragul de a ne minţi singuri? Nu ne amăgim, oare, dintr-un surplus de încredere oarbă? Şi-apoi, încredere în ce? În cine?

Spuneam, undeva în preambul, că speranţa e luată, de multe ori, la preţ de optimism ieftin. Circumspect de-o viaţă, eu înclin să-l cred pe Bernanos. Adicătelea pe cel care decreta, cinic, dar frumos, că optimiştii sunt nişte proşti fericiţi, pe când pesimiştii sunt tot nişte proşti, dar nefericiţi. Permiţându-mi, totodată, să-i întreb pe încrezătorii aceia năvalnici, expansivi, incurabili, care propovăduiesc cu încăpăţânare sintagma populară, potrivit căreia,,nu e rău să nu se gate, nici bine să meargă-ntruna”, şi care cultivă cu sârg speranţa în mai bine: dragilor, n-ar fi mai interesant – şi mai puţin plictisitor – ca, în loc ,,să sperăm că…”, ,,să luptăm pentru…”?

2011      Jan 2

Mă revendic dintre aceia care refuză să înghită baliverne. Îmi displac, ba, mai mult, îmi repugnă la culme mincinoşii ordinari, demagogii, manipulatorii, ipocriţii şi diversioniştii. Pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce promovează, dar şi pentru că mă iau (şi pe mine) de prost,  îi desfid. Cred că am acest drept.

Aud, în ultima vreme, vorbindu-se despre modernizarea statului. Mai ales în discursul public al potentaţilor zilei. Înainte de toate, eu nu sunt de acord, de pildă, că preşedintele ţării ar fi şeful statului. E – sau ar trebui să fie – reprezentantul său. O funcţie mai mult decât onorabilă, o poziţie mai mult decât privilegiată. Apoi, primul ministru şi miniştrii din cabinetul său nu conduc ţara, că menirea lor nu e de zbiri, ci o administrează. Sau nu asta le scrie în fişa postului?

Cât despre tema la modă, propusă de Traian Băsescu şi promovată pe toate căile ca prioritate naţională, eu, ca simplu cetăţean, neasistat social, mi-aş dori ca, înainte de a moderniza statul român, compatrioţii mei  să ceară, răspicat, modernizarea instituţiei prezidenţiale. Abia după aceea, adică după ce am creat precedentul la cel mai înalt nivel, să purcedem la modernizarea statului.