Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2011      Jun 29

Nimic nu-i scoate din minţi mai mult pe (încă) numeroşii portocalezi – cam o cincime din populaţie! – decât faptul că respiră în ţara asta şi oameni care contestă regimul băsist cu glas tare, răspicat şi viguros. Pentru că mai există şi cetăţeni care opun rezistenţă pe faţă (şi aici nu-i includ doar pe politicienii din Opoziţie, altfel destul de vocali şi ei), adepţii puterii zeusiene încearcă, obstinaţi şi agresivi,  a-i ogoi cumva. Jurnaliştii, analiştii şi comentatorii neînregimentaţi în detaşamentele de gudurăi, sunt puşi la stâlpul infamiei, cu zelul specific lichelelor de profesie şi canaliilor înnăscute, sunt anatemizaţi, împroşcaţi cu zoaie, cadorisiţi cu invective.

 

Mă plec în faţa tuturor acelora care au – şi iau – atitudine împotriva terorii impuse de PD şi îi aplaud, nu doar cu toată simpatia, ci şi cu toată dragostea,  ca pe nişte asediaţi care apără cu osârdie o cetate plină ochi de laşi.  Pentru mine, Mircea Badea, Radu Tudor şi Mugur Ciuvică sunt reperele intransigente ale unor adevăruri care deranjează până la demenţă haitele hămesite de puternici ai zilei.  Pe Mircea, pe Radu şi pe Mugur – îndeosebi pe ei – maleficii sistemului ultra-ticăloşit i-ar bea într-o lingură de apă. Cum încă nu pot, aşteaptă momentul.

 

În acest răstimp, o mare parte a societăţii româneşti se bălăceşte indecent într-un derizoriu care  îi ajunge la gât.  Poporeni în toiul vârstei, numai buni de luptă pentru o viaţă – viaţa lor! – mai bună, preferă nimicnicia existenţială, egoişti, refulaţi şi anonimi. Acceptă promiscuitatea, nu pentru că, vezi-Doamne,  ar confunda-o cu expectativa, ci pentru că e mai comodă şi mai lăturalnică.  Oameni de toate categoriile şi de toate vârstele, vajnici consumatori de clişee ieftine,  se lasă minţiţi cu o nonşalanţă aiuritoare. Pentru că le convine rolul de înghiţitori de gogoşi, de colaboraţionişti mărunţi şi de fatalişti nenorociţi.

 

De aceea, zic, îi respect şi îi stimez, cu predominanţă,  pe Mircea Badea, Radu Tudor şi Mugur Ciuvică. Pentru că aceşti concetăţeni ai mei – ca nimeni alţii, deocamdată – au curaj, au logică şi, mai presus de toate,  au coloană vertebrală.

2011      Jun 16

Să recapitulăm… Andone n-a mai vrut la Dinamo, Hagi a refuzat ,,naţionala’’, Olăroiu a plecat de la Steaua. Hm!… Să fie acesta anotimpul negaţiilor în fotbalul românesc? Într-o ţară de yesman-i, cei mai mulţi mirosind a oranjadă de la o poştă, un ,,nu’’ hotărât pare un admirabil act de bravură. Câtă îndrăzneală, câtă vitejie şi cât curaj îţi trebuie ca să spui ,,nu, mersi’’? Un pic din fiecare, dacă, bineînţeles, ai şi un dram de personalitate şi o fărâmă de mândrie. Există, însă, şi oameni care, deşi nu întrevăd vreo perspectivă clară şi în ciuda faptului că nici mediul nu le este tocmai propice, se înhamă, din pură obedienţă, la activităţi subalterne demne de milă. Sunt mulţi dintr-ăştia, aşa cum există destui concetăţeni care acceptă orice compromis şi orice umilinţă pentru că, altfel, ar rămâne pe drumuri şi n-ar avea din ce trăi. În România, viaţa s-a complicat în ultimii ani peste măsură. Ca să răzbaţi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, fie te faci frate cu dracu’, fie te supui fără să crâcneşti în faţa celor ce taie şi spânzură. Deşi încă pretinde că e o ţară, România arată, pe zi ce trece, ca o junglă din care – e evident deja – va scăpa cine va putea. Sigur că Hagi, Andone sau Olăroiu îşi permit să ia viaţa pe cont propriu, aşa cum îi îndrumă Traian Băsescu pe români. Au, tustrei, o carieră în spate şi, graţie acumulărilor de capital de până acum, ar putea trăi liniştiţi zece vieţi, nu una. Poate nu în huzur, dar în decenţă de bună seamă. Ei sunt printre puţinii din ţara asta cărora conturile din bănci le permit să rostească tot mai neobişnuitul  ,,nu’’ şi atunci când se presupune că ofertele ar fi mai mult decât tentante.

 

Pentru că nu cred să existe aspect al vieţii care să nu cocheteze, într-un fel sau altul, cu aparenţele, şi asupra căruia să nu planeze măcar un dubiu, poziţia celor trei e privită, nu cu admiraţie, aşa cum ar fi firesc, ci cu circusmpecţie. Asta pentru că, în cazul multora dintre semenii noştri, decalajul dintre aparenţă şi esenţă, deşi de netăgăduit, este deranjant. Că recunoaştem sau nu, în România prea puţini cetăţeni îşi afişează condiţia la modul sincer şi onest. Prea puţini se acceptă aşa cum sunt, pretenţiile – în ce-i priveşte – situându-se, de regulă, la o cotă net superioară. Aş vrea să văd un concetăţean, unul măcar – dar dintre aceia auto-declaraţi ,,oameni simpli’’ – care să refuze aparenţele ce l-ar propulsa nemeritat într-o zonă privilegiată a societăţii. Dorinţa de mai bine e, într-adevăr, firească, dar ea corespunde unei realităţi în care există un lung al nasului şi o măsură în toate. În societatea românească, mai mult – cred – decât în oricare altă societate, impresia, din ce în ce mai puternică, e că doar aparenţele contează. Ca să modifici optica deformată a unei largi pături a populaţiei e, practic, imposibil. Din păcate, aparenţele înşelătoare transformă oamenii şi relaţiile inter-umane în comunităţi caricaturale şi difuze. De aici până la a devia iremediabil într-un spaţiu labirintic în care mai degrabă se orbecăieşte decât se caută o ieşire, nu e decât un pas. Alunecăm cu bună ştiinţă în derizoriu, zi de zi, oră de oră, dar ne agăţăm de aparenţe ca înecatul de pai. Bagatelizăm orice principiu, orice valoare morală, orice normă de conduită, doar de dragul aparenţelor şi al efemerelor avantaje ce derivă, pe ici, pe colo, din ele. Ideea de ceas fatidic, indusă malefic şi stăruitor de undeva de sus, provoacă temeri teribile. Suntem băgaţi cu cinism într-o imensă priză, iar ritmul trepidant ce ni se propune drept viaţă are darul de a ne distrage atenţia de la propria pauperizare şi de a nu ne lăsa timp de pus întrebări.

În această lumină, refuzurile lui Hagi, Andone şi Olăroiu sunt de bun augur, mai ales într-un domeniu, cel al fotbalului românesc, în care supuşenia era – şi bănuiesc că încă mai este -  un atribut existenţial, nu o banală stare de fapt.