Vine o vreme când, oricât de puţin ne-ar păsa de lumea asta, ne trage aţa spre auto-reflecţie, spre deliberare, spre analiză a lucrurilor.

          Vine o vreme când ne săturăm de nimicnicie, de abjecţie, de minciună şi de ticăloşie şi ne dorim să fim, şi noi, oameni ca toţi oamenii.

          Acelora care tânjesc după valorile morale, dar şi celor ce încă stau în cumpănă, dacă să se aplece sau nu asupra lor, le pun la dispoziţie, mai jos, două traduceri, una din Rudyard Kipling, cealaltă din Kostas Varnalis. Ambele creaţii ar trebui – când nu le aprofundăm şi nu cugetăm adânc la tâlcul lor –  măcar să ne pună, preţ de câteva clipe,  pe gânduri… Suntem prea dezbinaţi şi prea nefericiţi, în întregul nostru, ca să ne permitem a bagateliza lucrurile serioase, numai pentru că sunt spuse în versuri.

           Aşadar…

    DACĂ

    de Rudyard  Kipling

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi vini, prea bine,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi nicio clipă încrederea în tine,
De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi,
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta-un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând dezasperării,
Succesul şi dezastrul, primindu-le la fel,
De rabzi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi, din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut,
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,
Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput,
Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
Numai cu străşnicia voinţei de granit,
Să stea, şi peste vremuri, aşa cum stă o stâncă,
De poţi vorbi mulţimii, fără-a minţi, şi dacă
Te poţi plimba cu regii, fără a epata,
De nici duşmani, nici prieteni, nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi, de minuta scurtă, vei mai lungi-o, poate,
Să nu pierzi nicio filă din grosul vieţii tom,
Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate,
Şi, pentru toate-acestea, vei şti să fii un Om!

De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesul ţi-l sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără regrete, pe amândoi la fel;
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu’, poţi altele scorni,
De poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi, sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: ‘Nainte! doar tu strigi: ‘Napoi!,
Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-ascunzi, ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întâiul, dar niciodată Om.