România a ajuns la un grad de bulversare alarmant. Dezastrele naturale se împletesc nefericit cu dezastrul economico-financiar provocat de guvernarea Băsescu – Udrea – Boc. Efectele acestor calamităţi le resimte, din plin, populaţia acestei ţări. Povestea ,,Ei cu ei, noi cu voi”  nu este nici pe departe una de succes, aşa cum credeau ieri milioanele de cetăţeni români, azi nedumeriţi posesori ai găleţilor şi pufoaicelor portocalii. Ranchiuna lui Băsescu faţă de guvernul Tăriceanu, cel care a condus România în anii 2007-2008, tinde să devină proverbială. Traian Băsescu nu-i iartă fostului prim-ministru minima bunăstare pe care încăpăţânatul liberal a adus-o în viaţa oamenilor din această ţară. E o invidie viscerală, care provoacă teamă, calată pe realitatea că guvernul PD nu este capabil măcar să menţină ţara la nivelul lăsat de Tăriceanu, ba, mai mult, că starea economiei naţionale a ajuns în ultimul hal.

          Ca părere personală, am mai spus, România este Ţara De Pe Fundul Prăpastiei, fosta Ţară De Pe Buza Prăpastiei. În faţa apocalipsei, multă lume percepe firul de pai drept luntre salvatoare. Am citit manifestul de ultimă oră al lui Crin Antonescu, pe blogul lui (www.crinantonescu.ro) . Dincolo de faptul că e lung, stufos şi alambicat, manifestul merge pe calapodul aceluiaşi, mereu şi mereu imperios, ,,trebuie”. Trebuie să… trebuie ca… Îmi pare rău să o spun dar, cu atâtea alineate inutile, care doar repetă papagaliceşte nevoia de mai bine, dizertaţia liderului PNL cade într-un nedorit derizoriu, şi, din cauza ambiguităţii frazeologice, până la finalul ei, mesajul se estompează.

          Mă tem că a cam trecut vremea discursurilor logoreice şi leşinate, cu accente critice (şi atât!),  date pe posturile de televiziune. Cred că a venit vremea acţiunilor, a faptelor, a soluţiilor concrete. Cred că a sosit timpul ca, prin logica argumentelor, Omul Exponenţial să-l înlocuiască în mentalul colectiv pe Omul Providenţial. 

          Pentru a le dovedi românilor că el este Temerarul Neînfricat, că el este Conducătorul De Care Cetăţenii Au Nevoie, Crin Antonescu este aşteptat să recurgă la un act de curaj. Să ia de coarne animalul din imaginea de mai jos. 

Ca să înlătur orice echivoc, subliniez: de coarne, nu de coadă!…

          Bun! Am convingeri liberale, dorm cu ,,Teoria economică”  a lui Adam Smith la căpătâi şi poate că, din această cauză, sunt subiectiv.

          Oricât de subiectiv aş fi, însă, nu pot contrazice ditamai aritmetica. Nici măcar pe cea mai simplă.  Aşadar, ce constat? Că, în vreme ce guvernul Tăriceanu a crescut nivelul de trai al populaţiei, Ăştia-De-Acum îl reduc. Restul, criza, ploaia, canicula, greaua mostenire, gargara cu ,,toţi sunt vinovaţi”, sunt gogoriţe. Ăştia-De-Acum, însă, primesc girul unor comentatori, ca să nu le zic altcumva,  pe considerentul stupid că – vezi-Doamne – oricine ar fi azi la putere, ar proceda la fel. Zău? De unde-or trage drăguţii comentatori cu moţuri portocalii concluzia asta, zău dacă am habar.  Se prea poate să nu le convină că liberalii nu-şi dezvăluie strategiile. Păi, de ce-ar face-o? Doar Boc a aruncat la coşul de gunoi programul cu măsuri economice lăsat de Tăriceanu în noiembrie-decembrie 2008. A făcut pe deşteptul, atunci, micul ardelean infatuat.

            Neputând, din varii motive (aici sunt tolerant), să asigure cetăţenilor un trai cât de cât decent, Ăştia-De-Acum ar trebui să iasă, demni (!?). în faţa oamenilor şi să le spună, franc: dragilor, noi nu putem decât să vă facem viaţa un dezastru. Un coşmar. Un iad. De aceea, ne-am gândit să lăsăm locul altora, poate mai vrednici, poate mai puţin hoţi, poate mai bine intenţionaţi.

            De ce n-o fac? Pentru mine nu-i niciun mister: pentru că sunt cei mai nehaliţi inşi pe care i-am pomenit în politica românească. Majoritatea Ăstora-De-Acum sunt parveniţi post-revoluţie, oameni plecaţi de la sat, dar neajunşi la oraş şi care – prin urmare – au rămas la stadiul acela de struţo-cămilă mioritică: nici ţărani, nici orăşeni.

          De aceea, nu preget a le spune celor ce simpatizează cu Ăştia-De-Acum, mereu şi mereu, până le intră la tărtăcuţă, că, dacă guvernul Tăriceanu a crescut nivelul de trai al cetăţenilor, idolii lor (Băsescu, Boc, Udrea) n-aveau decât o singură responsabilitate: să-l menţină. Măcar atât… Dar, pentru că n-au putut,  nu le rămâne decât să recurgă la unica soluţie corectă (aici nu merge cu ,,ori-ori”):  să plece acasă! 

          Multă lume se întreabă de ce preşedintele Traian Băsescu absentează, de o bună bucată de vreme, din viaţa publică. De ce tace şi de ce nu mai comunică nici măcar prin intermediul televiziunii deţinute de bunul său mogul, George Păunescu, în condiţiile în care Radu Moraru e dispus oricând să facă oficiul de servant al mingilor prezidenţiale la fileu.

          Această expectativă îi nedumereşte până şi pe exaltaţii portocalii cărora, de bună seamă, le este dor de cuba bătută cu Mult-Iubitul la atâtea şi atâtea manifestări populare. La atâtea şi atâtea petreceri şi serbări câmpeneşti, care – ştim doar – s-au ţinut lanţ pe tot parcursul anului 2009. De la moroşeneasca Sâmbră a Oilor la design-ul ovin realizat în stil bucovinean de meşterul în osanale, Gheorghiţă  Flutur. Şi de la bairamurile ţigăneşti, cu Bercea Mondial în prim-plan, la chermezele electorale, în sunet dulceag-oriental de manele. Ce-l face, oare, pe conducătorul ţării să se retragă în carapacea lui cotrocenistă, tăcut ca un rechin sătul? Larma socială, puhoaiele ucigaşe din ultimele zile, încăpăţânarea Opoziţiei în a-i contesta deciziile? Unde sunt hăhăielile de altădată, cu care – ne amintim -  făcea furori printre mulţii, foarte mulţii capsomani, trăitori – nu-i aşa? – în pace şi bună-înţelegere pe aceste bogate meleaguri carpato-danubiano-pontice?

          Ce-o fi semnificând, aşadar, tăcerea preşedintelui? Meditaţie profundă? Responsabilitate în a găsi soluţii de ieşire din criză, că de intrare în ea a găsit – şi a şi aplicat deja – destule? Liniştea dinaintea unei furtuni care se va abate şi mai dihai peste această ţară? Sau, pur şi simplu, tăcerea zeusului nu înseamnă altceva decât coacerea unei (alte) plăcinte, atât celor care, în decembrie 2009, i-au dat votul, cât (mai ales) celor ce, tot atunci, i-au dat o lecţie?

          De câte ori îl văd pe Pigmeul Cu Părul Rar/Premierul Vai-Şi-Amar pe ecranul televizorului, încercând să adopte ţinuta aceea hotărât-ardelenească, de ins care ştie ce spune şi ce face, de tip convins că e – vorba lui Mircea Badea – miezul din dodoaşcă, cad pe gânduri ca pe o căpiţă de fân proaspăt cosit (chiar de el). Dom’le, ce vrea, totuşi, să-mi transmită omuleţul ăsta? Ce-ar dori el să mă facă să-nţeleg? La prima vedere, am impresia că Pigmeul Cu Părul Rar/Premierul Vai Şi-Amar e un răţoi decupat din desenele animate, care se agită ameninţător din braţele aparent vânjoase ale unui lup veşnic flămând. De acolo, din braţele lupului de mare veşnic flămând de putere, răţoiala se traduce prin ,,vă arăt eu vouă!”.  Degeaba-i spui lupului ocrotitor să-l lase jos pe micuţ că măcăne. Urechea surdă-i ca ochiul cu albeaţă: n-auzi cu ea, nu vezi cu el. Nu-mi trebuie, însă, prea mult timp ca să mai deduc ceva: că acest Statu-Palmă se crede buricul pământului. Dar nu al întregului pământ, că ar fi un buric mult prea căscat, mult prea vast. Statu-Palmă al nost’ se închipuie doar buricul pământului românesc.

                                                                            Foto: http://ro.wikipedia.org

… este  aceasta:  ROMÂNI, MAI  TRĂIŢI ?