Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2012      Jun 24

Dincolo de evidenta divizare a societăţii româneşti, cazul Adrian Năstase arată, la modul înfiorător, ce înseamnă băsismul pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Băsismul este un curent al cinismului şi al alienării, care strânge oameni goliţi sufleteşte în jurul unor idei oripilante, este starea eminamente deplorabilă care defineşte ura la cel mai înalt grad al ei, este atitudinea ultra-distructivă în faţa căreia nu va prevala niciodată vreun simţământ uman, este o pecingine terifiantă, din colcăielile căreia se zămislesc monştri bipezi,  este un cancer imund, care roade lăuntricul şi-apoi îl scoate la iveală supurând în duhnitoare sfrenţie. Băsismul este un mod de viaţă absurd, dintr-un areal aflat în afara oricăror logici umane. Băsismul este imensa gaură neagră forată în plin spaţiu mioritic, un necurprins hău satanic din tenebrele căruia ies hoarde trepanate de zombi, gata să sfâşie, să spintece, să ciopârţească.

 

Ei, bine, tot ceea ce se întâmplă în jurul cazului Adrian Năstase nu face, în opinia mea, decât să revigoreze un băsism ce, până mai ieri-alaltăieri, părea în pierdere de turaţie. Văd oameni publici, cu precădere din zona analizei politice, care promovează ideea că, prin tentativa de sinucidere, Adrian Năstase i-a dat o lovitură lui Traian Băsescu. Spun oamenii ăştia că, astfel, Adrian Năstase i-a răpit duşmanului plăcerea de a-l vedea după gratii, alături de drojdia societăţii. Doar că lucrurile nu stau tocmai aşa. Suspiciunea că nu există nicio ratare a actului suicidal, că totul e o făcătură, un scenariu menit a-l scăpa de puşcărie pe fostul premier, ia amploare. Simţind încotro se îndreaptă grosul opiniei publice, OTV şi guzgănelul Dan Diaconescu şi-au stabilit deja grila de programe pentru următoarele săptămâni. Lipsa informaţiilor, tăcerea impusă de Adrian Năstase şi rudele sale, atacurile nemernice, dar ferme (orice-am zice), ale Monicăi Macovei, au darul de a alimenta până la refuz varianta unui caz cusut cu aţă albă.

 

Mai mult, în plan politic, Traian Băsescu şi acoliţii lui se pot socoti beneficiari ai întregii tevaturi. Întâi, pentru că ambiguităţile sporesc bănuielile, nu le estompează. Apoi, pentru că băsiştii şi diaconiştii sunt în perpetuă căutare după noduri în papură, după acte care să incrimineze guvernarea actuală, după ipostaze, imagini şi subiecte care să sensibilizeze, la modul primitiv, dar profund, o cât mai mare parte a populaţiei. A, dacă sinuciderea lui Năstase ar fi fost o realitate, dacă băsismul ar fi avut în faţă un cadavru, nu un om aflat – e drept – pe un pat al suferinţei (dar viu), altele ar fi fost datele problemei. Am fi avut de-a face cu o emoţie publică de cu totul altă natură, la cu totul alte calapoade de manifestare, iar invenţiile, născocirile şi abjecţiile generate de aparatul de propagandă advers ar fi avut un impact mult mai redus. Faptul că Năstase a eşuat în tentativa lui a dat naştere speculaţiilor de tot felul. Dacă în faţa iminentei încarcerări Năstase hotărâse într-adevăr să-şi ia viaţa, e de neînţeles de ce nu şi-a pus în aplicare planul înainte de sosirea celor doi poliţişti, în intimitatea propriei biblioteci, a propriei personalităţi şi a conştiinţei de sine. Năstase se putea sinucide, fără zarvă, în diverse moduri, aşa cum o fac zilnic atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, ajunşi la capătul puterilor sau într-un iremediabil stadiu de deznădejde. Scutea populaţia de dezagreabilul spectacol mediatic ce se lăţeşte ca o magmă lipicioasă peste toată ţara. Îl scutea şi pe poliţistul însoţitor, dacă e aşa, de nedemnele regrete că-i oferă o atare privelişte. Şi, nu în ultimul rând, Adrian Năstase se scutea pe el însuşi de penibilul situaţiei de faţă.

 

Da, cazul Adrian Năstase a împărţit societatea românească în două. Numai că tare mă tem că tabăra aia care admite făcătura, cu glas tare sau mai pe ocolite, sare de 50 %. Şi mai mi-e teamă că, în curând, lumea îi va aplauda pe cei ce umblă cu fulare în plină vară, mânjiţi cu ketchup şi cu ruj, în loc să-i repudieze. Şi că, în cele din urmă, procuroarea Monica Macovei ne va râde în nas tuturor celor ce dezavuăm forma colectivă de neanderthalizare, numită băsism.

 

2012      Jun 18

 

Despre Grecia se discută cu orice prilej. În cele mai multe cazuri în contradictoriu, pentru că ea însăşi este o ţară contradictorie. În plan economic, e văzută ca o catastrofă a bătrânului continent. Mişcările sociale de amploare care s-au ţinut lanţ pe tot cuprinsul vechii Elade arată că grecii nu sunt de acord să-şi ducă traiul în austeritatea impusă de finanţa mondială, de marile cancelarii ale lumii, de Germania în special. În Grecia, austeritatea nu e o soluţie, e o problemă. Pe greci nu-i cheamă Ion, Gheorghe, Maria sau Ileana, să admită tăbăcirea propriilor piei, întru mai binele de mâine, poimâine. Noile calende greceşti impun ideea că viaţa trebuie trăită azi, acum. La ei, după cum se vede, conceptul de generaţie de sacrificiu e respins din start. E posibil ca Grecia să iasă din zona euro şi din Uniunea Europeană, şi astfel să-şi ia destinul în mâinile sale. Poate că, văzând drama acestei ţări, noi – şi alţii ca noi – ne vom apleca mai serios asupra teoriei economice a lui Adam Smith, o vom readapta prezentului şi o vom repune în dezbatere. Poate că ar fi vremea să reevaluăm, cu toată francheţea, fără nicio jenă, uitata piramidă a lui Abraham Maslow şi să ne fixăm alte priorităţi în realitatea imediată şi concretă care ne înconjoară. Poate că minima logică existenţială ne va readuce în memorie preocupările de bază ale omenirii, pe care, în goana noastră nebună după un confort cât mai personalizat, le-am abandonat fără scrupule. E posibil, de asemenea, ca, mai devreme sau mai târziu, să conştientizăm că mijloacele materiale necesare vieţii se împuţinează cu fiecare ticăit de ceas, şi că, din nenorocire, lumea actuală nu se mai sprijină pe valori autentice, pe principii consacrate şi, la nivel mondial, pe un sistem relaţional onest. Ajungând la aceste concluzii, n-ar fi rău, apoi, dacă am apela la ce avem noi, oamenii, mai de preţ: la raţiune. Spun asta pentru că, în lungul ei şir de cunoaşteri, umanitatea a avut întotdeauna ca principală sursă raţiunea, mai ales atunci când problemele de ordin social riscau să producă flageluri majore pe glob.

 

 

La turneul final al Campionatului European de fotbal, puţini îi dădeau Greciei vreo şansă, măcar să iasă din grupă. Dar a ieşit. Meciul cu Rusia a fost dovada vie că naţionala elenă a jucat şi cu gândul la compatrioţii de acasă, la grecii şomeri, la flămânzii de la cozile cantinelor sociale şi la cei ameninţaţi necontenit cu pauperitatea de marile puteri ale Europei. Partida cu ruşii a adus la lumină bărbăţia, dârzenia şi abnegaţia unei naţiuni a cărei cerbicie enervează la culme elitele continentului alb. Vineri, la Gdansk, în sferturile de finală, Salpingidis, Katsouranis et comp nu vor da piept numai cu Germania lui Joachim Low, ci şi cu cea a Angelei Merkel. În acest duel sportiv, fotbaliştii greci vor pune fără îndoială întreaga frustrare a poporului pe care-l reprezintă. Că va fi peste puterile lor omeneşti, peste valoarea lor sportivă să izbândească, vom vedea. Germania rămâne o maşinărie, uneori de-a dreptul diabolică, indiferent de domeniul de referinţă sau de sfera de activitate. Dincolo de trimiterea la legenda biblică a luptei dintre David şi Goliath, Grecia – Germania va însemna o încleştare între două lumi. O lume a contrarietăţii, a marginalizării sociale şi a nihilismului de conjunctură, o alta a cinismului oţărât, a poziţiilor de forţă şi a orgoliilor veşnic nesătule.

2012      Jun 14

Sunt proprietarul unui apartament, la bloc, în Arad, zonă bună, aproape de centru, toate utilităţile, şi doresc să fac un schimb de locuinţă. Caut un municipiu, un oraş, o comună, un sat, un cătun în care concetăţenii mei să aibă un minim simţ civic şi o fărâmă de  responsabilitate socială. Nu-mi doresc neapărat ceva similar, mă mulţumesc şi cu o căsuţă mărginaşă, dar să am vecini care să ţină la drepturile lor cetăţeneşti şi la libertăţile individuale, să nu se entuziasmeze în faţa unui primar care ,,fură, da’ şi face’’ şi, dacă nu cer prea mult, să nu fie ,,martori ai lui Băsescu’’ sau iremediabili fani ai ,,domnului Dan’’.

 

Pentru cei interesaţi, iată avantajele:

 

  1. Aradul este în faţă! (conform lozincii electorale a re-realesului primar)
  2. Portocalezii majoritari au câte două perechi de testicule, ceea ce înseamnă că Aradul va deveni un important punct de atracţie turistică
  3. În Arad nu există Opoziţie (o spun ultimele date oficiale), armonia domnind, aşadar, peste tot.

 

La nevoie, accept şi Congo!

2012      Jun 13

Aşadar, după ce a înverzit buletinul de vot portocaliu, Aradul şi-a reconfirmat faima de oraş (f)alcalin. Clujul a intrat în Guiness Boc. Ăia din Alba Iulia nu se dezic, nici ei: sunt havarnişti. La Piatra Neamţ, totul a rămas la fel, nu ca p’in alti părţi.

 

E mult, e puţin?

2012      Jun 12

 

Câţiva şefi de guverne europene au anunţat că vor boicota meciurile ,,naţionalelor’’ lor din Ucraina. Motivul ar fi, vezi-Doamne, răul tratament care i se aplică Yuliei Tymoshenko, fostul premier de la Kiev, şi aplicarea justiţiei în mod selectiv. Vârfuri de lance în acest protest sunt liderii politici ai Marii Britanii, Franţei şi Germaniei. Dacă Merkel, Hollande sau Cameron spun că Tymoshenko e nevinovată precum Albă-ca-Zăpada, apăi musai e aşa. Verdictul completelor de judecată ucrainiene? Nu-i bun, e selectiv! Sigur că tema e  abordată politic, dar nu asta deranjează. Stinghereşte vădita superioritate pe care marile puteri ale Europei o degajă în raport cu ţările mai sărăcuţe de pe continentul alb. Înţeleg că occidentalilor europeni nu le-a picat bine înfrângerea în alegeri a Yuliei Tymoshenko de acum doi ani, dar asta nu scuză cu nimic penibila lor decizie de a boicota nişte întreceri sportive. ,,Ce are sula cu prefectura?’’ e o întrebare la fel de pertinentă şi dacă în discuţie intră frau Merkel, monsieur Hollande sau mister Cameron. Cei trei transmit lumii mesajul că sunt nemulţumiţi de opţiunile cetăţenilor Ucrainei. Asta înţeleg eu, un neutru. Până la poziţionarea liderilor europeni pro-Yulia Volodymyrivna Tymoshenko, eu ştiam că această doamnă a pierdut puterea în ţara ei, în mod democratic, iar acum răspunde pentru abuzurile făcute pe când era la butoane.

 

Că le place sau nu celor din Occident, Ucraina are propriile ei mecanisme juridice. Nu ştiu cât de în regulă e ca reprezentanţii statelor german, francez şi britanic să se considere deţinători ai adevărurilor absolute în materie de justiţie ucraineană.  Inducerea ideii că vecinii noştri n-ar trăi într-un stat de drept şi că independenţa justiţiei nu s-ar traduce în fapt, că judecătorii n-ar fi  în serviciul public al compatrioţilor lui Shevchenko şi Tymoshchuk, e foarte periculoasă, şi lasă loc interpretării şi îndoielii. Ucraina – prin instituţiile ei – nu pare deloc dispusă să renunţe la suveranitate în niciun domeniu, aşa cum fac multe din statele mici şi obediente ale Uniunii Europene, iar atitudinea asta pare a-i enerva pe cei din fruntea bucatelor continentale. Până la proba contrarie, eu, un umil cetăţean al acestei Uniuni, acord prezumţia de onestitate Ucrainei şi aparatului de justiţie al acesteia. Că, aşa, să dai credit unora, numai pentru că ei comandă la masa bogaţilor, e o superficialitate. Când văd trio-ul ăsta cu aură ariană cum îşi umflă muşchii în faţa vecinilor noştri de la nord, îmi aduc aminte că şi la noi, un nea american, pe numele lui Mark Gittenstein, încerca să stabilească ierarhii în sistemul judiciar românesc şi să facă literă de lege din propriile-i opinii.

 

 

Din fericire, iubitorii fotbalului din lumea asta, înainte de a se îngrămădi să-i vadă în loje pe conducătorii politici ai ţărilor cu presupus ştaif, vor să îi aplaude pe protagoniştii marilor competiţii internaţionale. Pe cei care şi-au câştigat acest drept acolo, în perimetrul  dreptunghiului verde. Pe cei care produc performanţă, entuziasm, bucurie, nu pe cei care proslăvesc austeritatea. Pe cei care promovează valoarea sportivă, nu pe cei care urmăresc interese străine sportului. Din fericire, cum spuneam, pentru oamenii aceştia nu contează sentinţa judecătorilor din Ucraina,  partinică sau ba. Contează deciziile arbitrilor, fie bune, fie rele. Iar arbitrii, aidoma grangurilor propulsaţi în vârful politicii europene, sunt, unii găzdari, alţii imparţiali, unii rău-intenţionaţi, alţii adepţi ai jocului la două capete. Şi, desigur, o parte din ei, proşti făcuţi grămadă.