Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2009      Sep 21

 

Imagine de la: http://rromanisme.wordpress.com/

 

          Nu cred că Bergodi este o victimă a lui Becali. Dar dacă e, îşi merită soarta. Aşa cum şi-au meritat-o precedesorii săi, aşa cum şi-o va merita, mai devreme sau mai târziu, Mihai Stoichiţă. Nu consider nici că, interzicându-i cuţo-vlahului accesul la vestiar în pauza meciului cu Sheriff Tiraspol, italianul a dat dovadă de verticalitate. Bergodi era vertical dacă refuza să antreneze în Ghencea. Doar cunoştea antecedentele. Ştia ce-i poate pielea, dar mai ales ce-i poate mintea, patronului stelist. Ştia, cum ştie toată lumea fotbalului românesc, că Gigi Becali nu e numai inconsecvent, e şi superficial. Că judecăţile lui de valoare se bat cap în cap cu elucubraţiile înghesuite în aceeaşi cutie craniană. Că, în momentele, savurate de unii, de manie a grandorii în stadiu avansat, nu poţi avea de la latifundiar absolut nicio pretenţie. Nici să aprofundeze o situaţie, nici să o analizeze just, fie şi la modul critic. Sau măcar să ia hotărârile importante la rece, nu la cald. Să decidă mâine – poate mai bine, ce decide azi – poate mai rău. Becali nu e în stare însă de asemenea atitudini. Nu ştiu dacă finanţatorul Stelei e coleric sau sanguin. Nu ştiu dacă e vulcanic ori megaloman. Nici dacă, în cazul lui, e vorba de banala fudulie care completează la parametrii maximi ceea ce numim noi în popor prostie. Cert e că Bergodi nu l-a făcut pe şef să râdă – cum tâmp spune o reclamă TV – deşi tehnicianul din Cizmă părea a fi tipul care face treaba să meargă. Dar dacă Cristiano Bergodi, Dario Bonetti şi Nicolo Napoli n-au fost profeţi în Italia lor, cum să fie în România lui Gigi Becali, Cristi Borcea şi Adrian Mititelu? Că nu e ea, Italia, raiul pe pământ, e clar, aşa cum, din nefericire, e din ce în ce mai limpede că România are toate premisele să devină un iad pentru mulţi dintre noi, mioriticii urmaşi ai Romei. Poate şi pentru că, zic eu, cam tot pe-atâţia ne tragem de la râmă, nu de la Râm.

        Aşadar, Stoichiţă este al doilea Beethoven chemat să concerteze în Ghencea. Primul a fost Bergodi, care a plătit cu postul pentru că a făcut ureche surdă la toanele dirijorului din lojă. Aşa se întâmplă când un Beethoven e confundat cu un biet ovin. Stoichiţă este al nu ştiu câtelea miel care merge la tăiere în Ghencea. Îl va prinde oare acolo paltonul căptuşit cu blană de oaie? Iată un pariu care poate fi jucat ,,solist’’ de amatorii de gen. Stoichiţă nu e un tip conflictual, şi nici nu-l prea dă mândria afară din casă.  Însă, atenţie,  Gigi Becali taie cu sabia lui de justiţiar de mucava şi capetele plecate. Căci încă nu s-a născut conştiinţa care să-l mustre pe el, deţinătorul adevărurilor absolute. El are întotdeauna dreptate pentru că e şef. Iar şef, în România, înseamnă să ai bani, cât mai mulţi bani. Dacă se poate, mormane. Şi din vârful mormanelor de bani să tai şi să spânzuri, să-ţi faci singur dreptate, să dai verdicte şi să emiţi sentinţe.

        De-a lungul timpului, Gigi Becali a creat destule precedente periculoase. Prea puţină lume a reacţionat. Ba, mulţi oameni încă îi ţin hangul machidonului şi mai cred în gogoriţa cu mărinimia lui. ,,Gigi a construit case pentru sinistraţi, ce-aveţi cu el? De bogătaşul Patriciu de ce nu vă legaţi?’’, m-a luat la rost, deunăzi, un cunoscut. I-am explicat că şi Patriciu – dacă tot l-a adus în discuţie  - a pus bazele unei fundaţii în scopuri filantropice. O fundaţie care sprijină tânăra generaţie studioasă, care încurajează spiritul novator, care investeşte în viitorime, nota bene, fără a-şi condiţiona investiţia. Nu mă dau în vânt după Patriciu, dar mă-ndoiesc că acest om de afaceri îşi schimbă colaboratorii ca pe nişte şosete. Cum mă îndoiesc că Gigi Becali este un creator de locuri de muncă. Că a dat de lucru oamenilor măcar pe-un sfert din cât a dat Dinu Patriciu. Din păcate pentru ei, însă, destui români sunt înşelaţi în ţara asta de cei care, având gura mare, induc ideea că au şi inima la fel.

 

2009      Sep 18

Foto: http://irinamaxim.wordpress.com/

   

  Borcea râde, cântă şi dansează din nou! Dinamo s-a impus la Graz, cu graţie, şi lumea a devenit, iar - toată – a fumătorului de trabuc. Nu-şi mai încape în piele şi nu mai încapi de el. Omul nu dansează însă pe muzica lui Beethoven, pentru că Beethoven tocmai a fluierat în biserica lui Gigi TV. Drept pentru care lui Beethoven de Ghencea i s-a făcut vânt cu alămuri cu tot. De fapt, la Steaua s-au dat, în ultimii ani, mai multe şuturi în fund, decât şuturi în vinclu. 

      Nici la Cluj n-au fost şuturi în vinclu, dar au fost – două, dacă nu trei – sub transversală. Concretizate în golurile unei prime victorii europene, aşteptate ca Moş Crăciun.

     În schimb, Unirea Urziceni a constatat pe pielea ei, ce înseamnă la Sevilla, c’est la vie. ,,Dacă nu primeam gol în prelungirile primei reprize, altfel gestionam situaţia”, declara Bursucul după meci. ,,Dacă” şi cu ,,Parcă” n-au evoluat însă în Spania. Dacă evoluau, poate uniriştii nu pierdeau.

     Din cele cinci partide jucate în Europa la 0-0, lui Sabău i-au ieşit trei. Ultimul ,la Amsterdam, acolo unde Timişoara a obţinut remiza albă în prezenţa a mii şi mii de martori. Nu ai lui Iehova, ci ai unei tactici defensive duse la extrem. Oare cât va mai trăi formaţia lui Neluţu Sabău din cele două goluri înscrise de Gigel Bucur la Donetsk? Să sperăm că nu cât să-şi  compromită şansele de calificare în grupă. Nu de alta, dar oricât de infailibili am fi noi în apărare, tare mă tem că, în curând,va trebui să recunoaştem supremaţia atacului. A atacului care e, în fond, cea mai bună apărare…

2009      Sep 15

      

Foto:    http://www.1235.ro/

 

,,După aspectul jocului meritam să câştigăm’’. De câte ori n-aţi auzit năzbâtia asta, scuzabilă până la un punct? De nenumărate ori, sunt sigur. Normal ar fi ca cei ce-au inventat-o, antrenori de factura lui Florin Halagian, Viorel Hizo sau Mircea Rădulescu, veşnic în căutare de alibiuri, să spună azi poveştile astea nepoţilor. ,,După aspectul jocului meritam să câştigăm’’ a devenit un leitmotiv atât de banal, încât vorbele acestea trec pe lângă urechile noastre ca o boare călduţă. Ca zumzetul unei muşte moleşite. Că expresia asta stereotipă, de dezvinovăţire tehnico-tactică, e rostită de Petre Grigoraş, Florin Marin sau Marius Lăcătuş, mai treacă-meargă. Însă când ea îşi face loc în declaraţia oficială a selecţionerului României, după o remiză amărâtă obţinută în compania naţionalei austriece, ai tot dreptul să-ţi faci publice circumspecţiile vis-a-vis de mesajul indus. Ei bine, din toată lălăiala aia de meci România – Austria, Răzvan Lucescu asta a catadicsit să ne transmită, luându-ne un pic şi de proşti. Carevasăzică, la ce strategie tactică a adoptat el pentru acest joc, care oricum nu mai avea nicio miză, a cam fost nedrept rezultatul final. Asta înţeleg eu. Dacă-i pe-aşa, atunci şi Ciprian Marica sau Mirel Rădoi, după aspectul exterior, merită să fie, nu titulari în echipa naţională, ci în anturajul Jessicăi Simpson sau al Christinei Aguilera. Dar nu sunt, şi aici zău că n-au nicio vină fraţii Becali.

         Mărturisesc că nu mă aşteptam la o asemenea logică declarativă din partea unui antrenor modernist, avangardist, ba, aş zice, şi elitist, care se presupune că e tobă de carte. La un astfel de ,,pardon’’ pueril. La o scărpinare după urechi de o atare manieră.

       De fapt, pe meleagurile astea mioritice, am mai spus-o, sentimentul vinovăţiei lipseşte cu desăvârşire. Pentru toate relele ce ni se întâmplă, când nu găsim un acar Păun,  noi, românii, găsim mai mereu un ţap ispăşitor. Sau nişte naivi pe care să-i îmbrobodim.

       Uitaţi-vă la primul ministru al ţării. De nouă luni nu-l auzi zicând decât că ,,România trebuie să…’’ şi ,,România are nevoie de…’’. Nimic la timpul prezent, nimic pe răbojul măsurilor anti-criză. N-ar fi de mirare să-l auzim pe Emil Boc, azi-mâine, spunând că ,,după aspectul geografic – cu râuri, văi, munţi, dealuri, mare şi câmpii – România merită un produs intern brut mai mare’’. O fi meritând, numai că în traistă nu-ţi bagă nimeni.

       Răzvan Lucescu nu e prim-ministru, dar e prim-solistul de pe marea scenă a fotbalului românesc. De când a fost numit în fruntea naţionalei române, vorbele lui sunt înregistrate mai ceva ca vorbele unui lider politic aflat în opoziţie. Orice zice, se analizează, se comentează şi se întoarce pe toate feţele. Pe undeva, e normal… Lucescu cel tânăr este aşteptat să confirme în postura de selecţioner, să schimbe faţa jocului imprimat de Ochi-de-Şoim, fostul şef de trib asemuit de Gigi Becali cu Manitu. Dacă va rămâne la stadiul de mică ciupeală, de la care a plecat Angelo Niculescu în 1970 în Mexic, şi la agasanta idee de scoatere a unui rezultat onorabil otrăvind fântânile şi incendiind livezile, sorţii de izbândă pe plan profesional i se vor reduce cu fiece meci.

       Ca începător, Răzvan Lucescu are dreptul, desigur, la toate circumstanţele atenuante din lume, dar atâta vreme cât nu ia în calcul doar propria-i carte de vizită. Prezentându-ni-l pe blondul Mihai Roman drept floarea de colţ cu care va aduce el primăvara în lotul naţional, Lucescu junior insinuează că este adeptul noului. Or, dincolo de zulufii săi mierii, Roman – la cei 25 de ani  – nu a impresionat, deocamdată, decât prin tupeu. Lăudat masiv de presa cântătoare, mijlocaşul Braşovului e aidoma unui peşte-balon, care pare mare doar pentru că înghite apă şi se umflă cât să-şi bage atacatorii în sperieţi. E şi ăsta un aspect – colateral, de bună seamă – ce denotă că suntem o naţie care se entuziasmează la fel, şi în faţa unei mărgici, şi în faţa unui giuvaer. Poate de aceea şi avem ce merităm…

2009      Sep 8

     utacovaci32423

Foto: http://uta1945.ro/

 

         Covaci de Timişoara este un brand construit şi definit în anii ’70 de cunoscutul chitarist Nicu Covaci, fondator al îndrăgitei formaţii de muzică rock Phoenix. Azi, Covaci de Timiş se face cunoscut într-un alt domeniu, la fel de popular, şi se face cunoscut la un mod cu totul inedit: după promovarea istorică de-acum trei luni, echipa de fotbal Fortuna, reprezentantă a localităţii rurale aparţinătoare comunei Sânandrei, a susţinut deja patru jocuri oficiale în Liga secundă. Ultimul, sâmbătă, în nocturnă, pe legendara arenă arădeană ,,Francisc von Neumann’’. Las la o parte curiozităţile legate de această partidă, curiozităţi ce denotă o dispută uşor-amuzantă – şi care, pe undeva, intrigă – între o adevărată ,,Campioană a Provinciei’’ şi gruparea sportivă a unui sătuc de nici 700 de suflete. Aceste aspecte sunt relevante doar în măsura în care aducem în discuţie chestiuni ce ţin de orgoliul unor arădeni – de la vârsta a doua în sus – obişnuiţi dacă nu neapărat cu spectacole de gală, cu spectacole de ţinută, de bună-seamă.           

     Satul Covaci calcă pe urmele altor aşezări, mai mult sau mai puţin rustice, care s-au făcut cunoscute, de-a lungul anilor, în fotbalul de eşalon doi. Mija, Cavnic, Mârşa, Tomnatic, Ilba Seini sunt exemple din trecut. Alături de Covaci, Brăneştiul şi Chiajna, ambele din Ilfov sau Stejaru, din Tulcea, sunt exemple din prezent. O fi bine, o fi rău că aceste mici puncte geografice sunt reprezentate la un nivel competiţional ridicat (orice s-ar zice), în vreme ce oraşe şi municipii cu tradiţie şi cu istorie îşi duc crucea în colcăiala ligilor (şi mai) inferioare? Depinde din ce punct privim problema. Pentru unii, prezenţa Victoriei Brăneşti, a Fortunei Covaci sau a Săgeţii Stejaru pe stadioane de 10-15.000 de locuri nu constituie decât o pată de culoare. Pentru alţii însă, întâlnirile acestor asociaţii săteşti cu cluburi arhi-cunoscute în fotbalul românesc, precum FCM Bacău, Petrolul Ploieşti, Farul Constanţa, FC Argeş sau UTA, pe lângă ineditul în sine, oferă şi posibilitatea măsurării forţelor dintre un prezumtiv Goliat şi un tot atât de prezumtiv David. Conjunctural sau nu, prin forţe proprii sau prin tertipuri de natură organizatorică, aceste echipe sunt înscrise în competiţia oficială, iar cei ce vor bagateliza participarea lor la întrecere şi le vor lua la preţ de matineu, ar putea avea surprize dintre cele mai neplăcute. Deja Victoria Brăneşti, în Seria I, are la activ nişte victime cu ştaif, iar sâmbătă seara, la Arad, numai UTA ştie cât a avut de tras ca să învingă o Fortuna Covaci bine organizată, prezentă în joc şi disponibilă la efort.

       Apropo de acest meci… Spectatorii din tribunele arădene au fost surprinşi de victoria repurtată în plan tactic de Remus Steop asupra băncii tehnice alb-roşii. Cu o formaţie alcătuită preponderent din jucători reciclaţi din arealul vestic, Fortuna a fost superioară, ca partitură etalată şi interpretată, UTA-ei. Timişenii au beneficiat în special de serviciile unei linii mediane care, mare parte din meci, a stăpânit câmpul de joc. A existat o diferenţă concepţională, de registru tactic, dar au existat şi diferenţe – ca prestaţie în teren, ca exprimare individuală – între combatanţii celor două team-uri. Între Nădăban şi Brazovan, de pildă. Primul, cu o inteligenţă în joc care dă de bănuit, în sensul îngrijorător al cuvântului, celălalt cu o clarviziune remarcabilă şi cu un aplomb peste aşteptări. Apoi, între oamenii de pe flancuri. Rosemblum şi Gherman, mai dezinvolţi, mai creativi, mai penetranţi, Mihuţ şi Roman, mai crispaţi, mai limitaţi, mai obosiţi. Ba, orădeanul şi mai apatic. La fotbal însă, balanţa se înclină odată cu mingile expediate în plasa adversarului. Or, Fortuna, recunoscută zeiţă a norocului şi presupusă patroană a covăcenilor, a zâmbit finalmente UTA-ei şi fermecătorului ei goleador, Batinho, nu celor care – dacă mai trăia Ceauşescu – erau azi C.A.P.-işti de nădejde.