În toată lumea se minte-n politică, mai ales în timpul campaniilor  electorale. În lumea civilizată, însă, cei care împletesc minciuna cu populismul şi cu demagogia sunt depistaţi la timp. Odată depistaţi, sunt şi taxaţi pentru impertinenţa lor. De aceea ţările din lumea aia au un grad de civilizaţie şi un nivel de trai muuuult mai ridicate decât în România, iar guvernele lor depăşesc greutăţile şi crizele survenite în societăţile respective prin măsuri adecvate.

 

          La noi, Traian Băsescu, Emil Boc şi camarilele lor nesăţioase au ajuns la conducerea unei ţări de 22 de milioane de oameni, minţind în ultimul hal. Numai că, spre deosebire de politicienii de aiurea, care apelează la minciuni cât de cât rezonabile, adicătelea cât să nu le crape obrazul de ruşine după aceea, portocaliii noştri au întrecut, prin minciună, orice măsură. Culmea e că populaţia României, într-o proporţie importantă, i-a crezut. De ce? Simplu, pentru că românii erau minţiţi frumos. Li se promitea exact ce vroiau ei să audă. În termeni corecţi, asta înseamnă că toţi aceşti români au fost nu doar minţiţi, ci şi prostiţi.

 

          Pe mine, bunăoară, Băsescu, Boc şi-ai lor nu m-au putut prosti niciodată. Şi asta nu pentru că aş fi eu mai deştept, ci pentru că am fost întotdeauna atent la nuanţele lor. Am fost mereu circusmpect, dacă nu revoltat,  la mesajele lor discursive, la populismul deşanţat şi la demagogia greţoasă. Pentru că nu era greu, am ghicit îndărătul vorbelor mâzgoase, imensa dorinţă de prostire a omului de rând, neostoita sete de putere.

 

          Azi, când mulţimea guvernată de Traian Băsescu,  Elena Udrea şi Emil Boc, vede în ce situaţie i-a adus trioul înconjurat de un mediu clientelar uriaş (care trebuie satisfăcut în continuare, pentru a produce pe mai departe putere), trezirea la dura realitate e cam târzie. Cei ce au dormit liniştiţi, crezând – în dobitocia lor – că Traian Băsescu, Elena Udrea şi Emil Boc le vor ocroti  existenţa tihnită, n-au decât să se tânguie. N-au, în schimb, dreptul să ceară solidaritate de la cei care nu s-au lăsat duşi cu preşul şi n-au ţinut cu Ursul, şi pe care, altfel, pe parcursul campaniilor electorale din 2008 şi 2009, guguştiucii cu pufoaice portocalii  i-au persiflat şi i-au făcut în fel şi chip.

           Mai ţineţi minte cum ne îndemnau milioanele de afişe, mai acum câteva luni, să spunem şi noi da? Era o nebunie întreagă! www.spunesituda.ro nu mai prididea cu manipulările, cu diversiunile şi cu persuasiunea.  Dacă România ar fi o ţară normală, bumerangul folosit de Băsescu şi ai lui în luna noiembrie a anului trecut şi-ar face din plin efectul. Şi l-ar face cât mai repede, nu ar mai aştepta calendele (şi decadenţele)  greceşti. Românii păcăliţi, minţiţi, fraieriţi şi şmecheriţi de actualii aleşi (ai neamului prost) ar face bine să ceară urgent alegeri anticipate, să le obţină (prin acţiuni democratice, dacă sunt în stare de aşa ceva), să le organizeze în deplină legalitate şi să vegheze cu ochii-n patru la corecta lor desfăşurare.

          Procedând astfel, poate că cei ce şi-au dorit, cu malefică ardoare, un parlament cu o singură cameră (şi aceea ascunsă) nu vor mai avea loc – şi dacă vor avea,  locurile vor fi extrem de puţine! – nici în cele două de acum! Ar fi o consecinţă dreaptă şi firească a faptului că au folosit bumerangul fără a citi, în prealabil, instrucţiunile de utilizare… Căci, dacă răul de după ,,Să trăiţi bine!” nu poate fi îndreptat, poate fi îndepărtat…

Averea mea, v-o spun acum,

E-un licurici cu ochi de fum,

O ploaie încuiată-n beci,

Un somn adânc şi greu, de veci,

Un testament fără avere,

Desaga plină de himere,

O rugăciune şi-un toiag,

Un cântic poticnit în prag,

Un vânt pribeag, după ureche,

În piept o inimă mai veche,

O bătrâneţe fără moarte,

Un zbor incert ca să mă poarte,

Destinul prăbuşit în drum,

O iarnă prefăcută-n scrum,

Sătucul cu trăiri abrupte,

Cătuşa câştigată-n lupte,

Un vers uitat în călimară,

Toţi izgoniţii mei din ţară,

Copilăria ca o dramă,

Puterea izvorând din teamă,

Un dor nestăvilit de cai,

Credinţa năzuind spre rai,

Şi, pentru toate, surd şi greu,

Stingher zălog, numele meu…

 

                       (1984)

 

          Sunt, observ, printre puţinii care nu cred în aşa-zisa dispută Băsescu versus trioul Videanu – Blaga – Berceanu. Părerea mea este aceea că avem de-a face cu o nouă diversiune marca PD. Praful aruncat în ochii opiniei publice şi în cei ai mass-media creează un nor doar în aparenţă vulcanic. În spatele cortinei, îi văd parcă pe falşii împricinaţi chicotind şmechereşte şi dându-şi coate: ,,Îi prostim şi de data asta!”

 

 

          Totul e calat pe cele două coordonate de bază ale politicii PD: populismul şi demagogia. Ei, bine, în aceste domenii, doi români pot concura la titlul de campioni mondiali: Traian Băsescu şi Emil Boc. Populismul acestor doi domni, dacă pot fi numiţi astfel staliniştii în cauză, este înfiorător. De-a dreptul înfiorător! Să faci, cum face premierul Boc, pe eroul naţional, care – vezi-Doamne - este pus în ingrata postură de a plăti oalele sparte de liberali, mi se pare de un cinism fără limite.

 

          Când îi acuză pe bieţii liberali – şi le spun acestora ,,bieţi” cu toată compătimirea – că au golit vistieria ţărişoarei, Emil Boc nu are decât un scop: să-i convingă pe capsomanii din România că-i aşa! Să nu uităm că, în noiembrie/decembrie anul trecut, capsomanii ăştia au alcătuit grosul votanţilor lui Băsescu.  E nevoie de ei pentru a preîntâmpina protestele celor care mai au un dram de minte în ţara asta. Minţindu-i frumos, aşa cum numai portocalezii ştiu să o facă, Emil Boc conservă, în continuare,  electoratul PD. Străduinţele lui vor fi încununate de succes, nu mă îndoiesc de asta. Şi dau un exemplu: la Râmnicu Vâlcea, în primul tur al alegerilor pentru primăria municipiului din Oltenia, pe primul loc a ieşit, cu un incredibil scor de 49 %, reprezentantul PD. E ilogic, din punctul meu de vedere, ca românii, indiferent în ce colţ de ţară ar trăi ei, să mai creadă în balivernele acestui partid. Şi, totuşi, uite că oamenii cred!

 

          N-am explicaţii la acest fenomen, la această dragoste neţărmurită faţă de Băsescu şi ai lui. Căci nu doar prostovanii pun botul la toate elucubraţiile lui Boc şi la toate intrigile preşedintelui. E ceva mult mai profund şi mult mai înspăimântător. Constat, uimit, îngrozit chiar, cum iubitorii PD-ului îşi doresc, cu ardoare, să se desfiinţeze PNL, să se descompună PSD şi să stăpânească partidul lor favorit totul. Exact asta vor şi vârfurile formaţiunii politice care, în accepţiunea mea, îmbrăţişează doctrina stalinistă. Cu o astfel de armată, constituită din nu mai puţin de jumătate de ţară, ţara – sau ce rămâne necontaminat din ea – nu mai are nicio şansă. Puterea va fi deţinută pe vecie de cei ce şi-au adjudecat-o în ultimul an şi jumătate, din simplul motiv  că, având de partea lor atâtea milioane de simpatizanţi, ,,la bine şi la greu”, nu le-o va mai lua-o nimeni. Pentru că nu va putea!

 

          Şi, ca să terminăm odată cu minciuna că Emil Boc ar fi un politician de dreapta, ia uitaţi-vă ce-i debita insului mintea acum mai bine de 20 de ani, pe vremea când îi ridica osanale ,,mult-stimatului şi iubitului tovarăş Nicolae Ceauşescu”:

 

Omagiul şi recunoştinţa tinerei generaţii
Emil Boc, student Filosofie, anul IV, Făclia 1989

“Recenta hotărîre a Comitetului politic Executiv al CC al PCR privind majorarea cu 10 la sută a tuturor burselor ce se acordă studenţilor şi elevilor, inclusiv celor din şcolile profesionale, a generat în inimile întregului tineret studios din patria noastră cele mai alese sentimente de stimă şi profundă recunoştinţă faţă de această nouă şi grăitoare dovadă a grijii şi preocupării susţinute ale secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, faţă de crearea unor tot mai bune condiţii de viaţă şi învăţătură tineretului.

Sîntem pe deplin conştienţi că transpunerea în viaţă a obiectivelor etapei actuale de dezvoltare a societăţii noastre, aşa cum rezultă din magistralul Raport prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la înalta tribună a Congresului al XIV-lea, din celelalte documente adoptate la Congres, ridicarea continuă a gradului de civilizaţie şi modernitate sînt dependente în cea mai mare măsură de pregătirea profesională, ştiinţifică şi politică a tuturor oamenilor muncii şi, în special, a tineretului. Universitatea clujeană, al cărei student am devenit în urmă cu patru ani, oferă studenţilor de la toate facultăţile condiţii de studiu dintre cele mai bune. (…)

Eu însumi, ca student la Filosofie, am înţeles că învăţămîntul, ştiinţa şi cultura sînt concepute în România socialistă ca factori activi ai dezvoltării, că formarea noastră ca oameni ai societăţii socialiste şi comuniste de mîine este un proces complex, revoluţionar, care ne obligă nu numai la însuşirea la cote înalte a profesiunii, ci şi la însuşirea concepţiei filosofice despre lume şi viaţă a partidului nostru, formarea unei conştiinţe şi atitudini cetăţeneşti înaintate în rîndul tineretului.

Recunoscători pentru tot ceea ce tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu întreprind pe linia îndrumării competente şi ştiinţifice a învăţămîntului, ştiinţei şi culturii româneşti, ne angajăm să răsplătim prin fapte şi încrederea ce ni se acordă, pregătindu-ne temeinic şi multilateral, aşa cum ne impune epoca pe care o trăim”.

 

          Textul, publicat în 1989  în ziarul comunist ,,Făclia” din Cluj, a fost scos la lumină de săptămânalul ,,Foaia Transilvană”, în 8 aprilie a.c., autorul fiind Daniel Iftene.

           Comentarii? Eu mărturisesc că am rămas fără cuvinte…

 

               Nu cred în ghinion. În noroc, nici atât. Dacă ar fi să fac vreun comentariu pe tema asta, înclin să accept ideea că norocul e, pur şi simplu, o pomană a vieţii. Nu cred în Providenţă. Nici în divinităţi care stăpânesc lumea, nici în oameni providenţiali în stare să schimbe lumea. Cred, mai degrabă, în oamenii exponenţiali, capabili să ofere semenilor un ţel înălţător, o tendinţă înnoitoare, un principiu călăuzitor. Mai cred în hazard. Cred că oamenilor li se întâmplă răul, atunci când li se întâmplă, doar pentru că, într-un moment inoportun se află într-un loc nepotrivit. Cred că viaţa noastră depinde, în totalitate, de împrejurări, de conjuncturi şi de circumstanţe. Împrejurările pot fi fericite sau nefericite, conjuncturile pot fi favorabile sau nefavorabile, iar circumstanţele pot fi faste sau nefaste. E clar că nu cred nici în stereotipia că ,,toate mi se întâmplă numai mie’’. E un alint născut din egoism. Tuturor li se întâmplă câte ceva (rău) în viaţă, numai că nu pe tine te doare când furcile caudine se înfig în carnea altuia. E doar o chestie de timp ca răul, în cea mai dureroasă formă a sa, să te lovească şi pe tine, fericitul de azi, şi pe mine, înavuţitul peste noapte, şi pe el, puternicul zilei… Nu există fericire deplină, există – cel mult – fericire în rate.

 

            ,,Nu-i bine să meargă-ntr-una şi nici rău să nu se gate’’, zice ţăranul meu din Munţii Apuseni. Are dreptate ţăranul meu, şi asta pentru că n-a trecut prin viaţă ca vodă prin lobodă. A adunat date şi a acumulat cunoştinţe cât să-şi străbată existenţa, chit că e un biet auto-didact şi nimic mai mult.  Nu cred nici în ,,dacă’’, nici în ,,parcă’’. Dacă nu era, parcă se-neca, spunea, evident ironic, un alt om din popor.

 

                Vă-nchipuiţi că, neîncrezător în atâtea, ar fi culmea să cred tocmai în superstiţii. Sau în prejudecăţi. Sau în populism. Sau în demagogie. Pe de altă parte, nu cred nici în iluzii, nici în imaginaţie, nici în vise. Nu-ţi fă iluzii, ca să n-ai deziluzii, a conchis cineva, pesemne păţit. În contradicţie, Mark Twain a lăsat lumii un sfat-testament: ,,Păstrează-ţi iluziile: după ce ţi s-au spulberat mai poţi să exişti, dar nu să trăieşti’’. Eu, unul, mă-ndoiesc de teoria twainiană, altfel îndeajuns de glumeaţă…

 

               În ce priveşte imaginaţia, sigur că, în viaţă, ea este necesară, aşa cum în artă ea este factotum. Consmit şi eu că, dintre toate facultăţile intelectului omenesc, imaginaţia este cea mai vie. Numai că a te abandona cu totul imaginaţiei, a fi robul ei, înseamnă că, efectiv, îţi refuzi libertatea. Cum de la imaginaţie la vis nu e decât un pas, toţi îl facem. Conştienţi sau nu. Deliberat sau împinşi în mrejele lui de întrebările fără răspuns. Într-o accepţie pur filozofică, visul e o formă nebunească de viaţă, iar parcurgerea lui un act de curaj lăuntric.

 

              Prefer, aşadar, să convieţuiesc cu dilemele la îndemână, ca un Toma nu atât necredincios, cât suspicios şi prevăzător. Las credulilor să se înfrupte cu tot ceea ce zboară, urându-le ,,poftă bună’’…