În primul rând, blogul meu a fost inutilizabil în ultimele zile din motive pur tehnice, nu pentru că aş fi călcat pe vreun bec cu lumină portocalie. Celor ce au fost îngrijoraţi le transmit că sunt (încă) liber, atât cât poate fi în ţara asta un cetăţean care nu înghite populismul, demagogia, ipocrizia şi minciuna şi care are mari rezerve vis-a-vis de direcţia în care se îndreaptă – în majoritate, de bună voie şi nesilită de nimeni –  populaţia acestei ţări.

 

          Pe vremuri, circula o anecdotă. Cică, într-una din vizitele sale pe meleaguri secuieşti, Ceauşescu l-a întrebat pe un puşti care-l întâmpina cu flori: ,,Cum te cheamă, pui de dac?”. Iar ,,puiul” i-a răspuns ingenuu: ,,Zoltan!”. Dincolo de hilarul situaţiei, eu cred că oricare alt pui de dac, unul de sorginte mioritică, desigur, care se trage din Dromichettes, din Burebista şi,o, da, din Decebal, ar fi răspuns la întrebare simplu :,,Mă cheamă Dorel!”

 

          Îl ştiţi pe Dorel din reclama aceea la marca de coniac ieftin. De câte ori îl văd, îmi dau seama că poporul român nu va dispărea niciodată. Pentru că, într-o formă sau alta, ţara asta e alcătuită din puzderii de ,,Dorel”, ocupată, în majoritate, de ei şi, fără îndoială, cârmuită de aceştia. Să fim fericiţi, oare, sau – dimpotrivă – îngrijoraţi că Dorel al nostru este nemuritor? E bine, oare, că Dorel ne perpetuează neamul şi că, graţie potenţei lui, vom rămâne aici  – e drept, la un stadiu tragi-comic – de-a pururi?  Voi ce ziceţi? În ce mă priveşte, ca să parafrazez, eu zic că unde-s mulţi ca Dorel, puterea creşte. Puterea lui Băsescu, Boc, Udrea, de bună seamă. Hai, noroc!…

 

          Au început iar viermuielile religioase. Aşa zisele pelerinaje se ţin lanţ, iar aşa-zişii credincioşi se bulucesc de jur-împrejurul aşezămintelor de cult, înghiontindu-se unii pe alţii şi aruncându-şi vorbe de ocară în numele unor divinităţi surde şi oarbe la osârdia lor.

 

          Nu mă interesează în ce cred semenii mei, deşi – mărturisesc – m-aş simţi mult mai confortabil, lăuntric măcar, dacă ar crede în principii şi în valori morale. Nu sport, însă, ipocrizia asta cu damf bisericesc, prefăcătoria asta dezagreabilă, acompaniată de o falsă smerenie şi de o deprimantă pioşenie.

 

          Îi aprob pe deiştii care zic că, în lumea asta fără repere, chiar dacă nu există divinităţi, e bine ca vulgul să ştie de frica unei unanim-acceptate  atotputernicii. Coerciţia poate fi, dacă nu un mod de îndreptare, cel puţin unul de abţinere de la rele. Asta în cazul în care răul nu a devenit deja imun la snoavele astea bisericeşti, cu bau-baul care îţi contabilizează păcatele şi îţi pregăteşte o judecată de apoi pe măsura faptelor lumeşti în rol de erou principal. Şi, desigur, în ipostază de personaj pozitiv, atâta vreme cât nu-ţi face cu degetul şi nu te ameninţă cu flăcările Iadului.

 

          Acum e îmbulzeală pentru că, vezi-Doamne, creştinii pretind că sărbătoresc evenimente petrecute în urmă cu mii de ani. Nu fac niciun efort ca să-i înţeleg pentru că am altceva mai bun de făcut. Constat doar că se înverşunează să se calce în picioare în numele unei utopii care consumă energii demne pentru cauze mai bune. Mult mai bune. De câte ori îi văd, deschid o carte cu citate din înţelepţii lumii. Deschid la Epicur şi citesc ,,Ori Dumnezeu vrea să elimine răul şi nu poate; sau poate, dar nu vrea; sau nu poate şi nu vrea. Dacă vrea dar nu poate, este neputincios. Dacă poate, dar nu vrea, este răuvoitor. Dar dacă Dumnezeu poate şi vrea să elimine răul, cum se face că există rău? Iar dacă nu poate şi nu vrea, de ce l-am numi “Dumnezeu”?

 

          Emil Boc îşi continuă halucinanta guvernare dând oameni afară din serviciu pe bandă rulantă. Sute, mii, zeci de mii de oameni îşi pierd locurile de muncă, dar încrederea în PD rămâne, uimitor, la aceleaşi cote. ,,Puşca şi cureaua lată/Ce slujbe aveaţi odată”, ar putea declama – evident, la modul ludic – noul prim-folclorist al ţării, Emil Boc.  Şi nu e vorba de slujbele ,,nesimţite”, ci de cele amărâte. De acelea care constituie pentru foarte mulţi unicul mijloc de trai, unica sursă a existenţei. Sună patetic ce spun dar, dincolo de substanţa patetică a mesajului, trăim într-un absurd pe care, inexplicabil, românii îl acceptă cu totală resemnare şi într-o suspect de lascivă expectativă.  Din păcate, cureaua aia la care făcea referire, nu demult, primul ministru devine, pe cât de lată, pe-atât de strânsă şi, în ciuda strânsorii, ghiorăitul maţelor se aude din ce în ce mai strident.

 

          Zâmbesc amar când aud cum potentaţii zilei fac apel la principiul solidarităţii. Căci apelul lor are nuanţe mefistofelice, iar în ce-i priveşte  funcţionează doar atunci când solidaritatea se numeşte cârdăşie. Se face paradă de priorităţi naţionale, se proclamă stringenţa unor responsabilităţi naţionale, dar patetismul găunos, fără substanţă, bruiază firavul cod afectiv înfiripat în rândurile unei populaţii bulversate la maximum.

 

           Nimeni nu ia însă în calcul un aspect simplu: că solidaritatea nu poate exista în afara conştiinţei cetăţeneşti. În afara culturii urbane. În afara spiritului civic şi în afara  elementului coeziv care, la un loc,  definesc o lume civilizată.  În România, însă, toate acestea nu sunt mai mult decât nişte vorbe goale, spuse în vânt. Pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, azi, prea puţini mai cred în idealuri, în promovarea principiilor, în bun-simţ, în bună-credinţă, în bună-creştere, ca să nu mai vorbesc că şi mai puţini cred în latura aceea idilică şi boemă a vieţii. Mai toată lumea îşi urmăreşte, într-un soi de egoism de tip balcanic îngrozitor, interesul propriu sau, cel mult, interesul de grup, de gaşcă.

 

          Din nenororcire, cultivând zilnic gaşca şi ridicând-o la rangul de formă relaţională supremă, nu facem altceva decât să ne depărtăm, încet, dar sigur, de valorile europene. De adevăratele valori europene, pe baza cărora acest continent al făgăduinţei şi-a clădit, nu atât prosperitatea, cât personalitatea.

 

           Individualism, ură, invidie, bârfă, discordie, iată stâlpii de bază ai unei societăţi româneşti ce tinde, cu fervoare manelistică, spre decadenţă. Spre dezbinare perpetuă. Spre promiscuitate socială.  Spre hăurile nesfârşite în care bâjbâiala e ocupaţia de bază. Întrebarea pe care mi-o pun - şi pe care v-o pun şi vouă, cititorilor mei - în finalul acestui comentariu e una firească şi ea îmi dă târcoale de mai multă vreme: ne auto-flagelăm din neghiobie sau din nevrednicie?

 

          Vine o vreme când, oricât de puţin ne-ar păsa de lumea asta, ne trage aţa spre auto-reflecţie, spre deliberare, spre analiză a lucrurilor.

 

          Vine o vreme când ne săturăm de nimicnicie, de abjecţie, de minciună şi de ticăloşie şi ne dorim să fim, şi noi, oameni ca toţi oamenii.

 

          Acelora care tânjesc după valorile morale, dar şi celor ce încă stau în cumpănă, dacă să se aplece sau nu asupra lor, le pun la dispoziţie, mai jos, două traduceri, una din Rudyard Kipling, cealaltă din Kostas Varnalis. Ambele creaţii ar trebui – când nu le aprofundăm şi nu cugetăm adânc la tâlcul lor –  măcar să ne pună, preţ de câteva clipe,  pe gânduri… Suntem prea dezbinaţi şi prea nefericiţi, în întregul nostru, ca să ne permitem a bagateliza lucrurile serioase, numai pentru că sunt spuse în versuri.

 

           Aşadar…

 

    DACĂ

    de Rudyard  Kipling

 

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi vini, prea bine,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi nicio clipă încrederea în tine,
De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi,
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta-un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând dezasperării,
Succesul şi dezastrul, primindu-le la fel,
De rabzi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi, din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut,
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,
Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput,
Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
Numai cu străşnicia voinţei de granit,
Să stea, şi peste vremuri, aşa cum stă o stâncă,
De poţi vorbi mulţimii, fără-a minţi, şi dacă
Te poţi plimba cu regii, fără a epata,
De nici duşmani, nici prieteni, nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi, de minuta scurtă, vei mai lungi-o, poate,
Să nu pierzi nicio filă din grosul vieţii tom,
Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate,
Şi, pentru toate-acestea, vei şti să fii un Om!

       ANTI – DACĂ (după Rudyard Kipling)

 

 

De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesul ţi-l sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără regrete, pe amândoi la fel;
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu’, poţi altele scorni,
De poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi, sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: ‘Nainte! doar tu strigi: ‘Napoi!,
Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-ascunzi, ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întâiul, dar niciodată Om.

 

 

 

 

                                                    

                                                     Foto: catavencu.ro

 

          Doi veleitari din anturajul preşedintelui României aspiră să rămână afundaţi cel mai adânc, şi dacă se poate până la moarte, în graţiile acestuia. Ambii i-au adus chelului tichii de mărgăritar cu nemiluita, doar-doar vor câştiga întâietatea. Atât de amuzant fac pe formatorii de opinie aceşti băieţi fâşneţi – în sânul unui partid care s-a lepădat demult de opinii -, încât hilarul situaţiei e garantat sută la sută.

 

          Nu intru pe blogurile lui Cristian Preda şi Sever Cotoi – Voinescu şi, ca atare, nu le citesc. Neavând nimic în comun, de ce aş face-o? Doar ca să-mi provoc de bună voie o senzaţie de greaţă? Mersi, mi-e bine aşa, fără deranjuri stomacale. N-am gustat, de la bun început, pervertirea lor cromatico-politică şi, tot de la bun început, i-am privit cu reticenţă. Apoi, cu lehamite. Dedicaţi întrutotul ideii ignobile de obedienţă  faţă de Tătucul lor de la Cotroceni, mie personal ei nu mi-au spus niciodată nimic. Nu că n-ar fi buni de gură - nu, Doamne-fereşte! – ci pentru că, în privinţa mea, n-au avut pic de putere de convingere. Şi nici nu vor avea, în vecii-vecilor.

 

          Cum spuneam, am auzit din întâmplare de disputa dintre Cristian Preda şi Sever Cotoi – Voinescu. Pentru a defini, fiecare în nume propriu, curentul ce bântuie România mai dihai ca un taifun devastator, Voinescu – Cotoi şi Preda se bat, ideologic, precum chiorii. Primul avansează conceptul de ,,băsescianism”, argumentându-şi cu fervoare subalternă găselniţa terminologică, în vreme ce ălălaltu’  îl contrazice prin persiflări golite de subtilitate. Tabloul e grandios, fie şi la nivelul detestabil al ciondănelii. Cei doi rivali de conjunctură fac pe dracu-n patru să convingă opinia publică, odată pentru totdeauna, că – de fapt – definiţia corectă în cazul lor, al băsescoizilor necondiţionaţi,  e servilismul. 

 

            Dincolo de ei, în cazul nostru, al nemanelizaţilor, curentul care ne trage, iremediabil, din toate părţile e băsesCINISMUL…