Dintre toate relele care au dus la apariţia comunismului în lume, invidia a jucat, şi încă joacă, rolul cel mai important. Nimic nu-i poate face pe oameni să se urască mai mult decât asmuţindu-i pe unii împotriva celorlalţi. Dacă eşti malefic, e de-ajuns să-i arăţi unui nevoiaş, cu  insistenţă, pricopseala aproapelui său. Nu mai contează că agoniseala este rodul râvnei şi-al trudei. Viermele veninos cotrobăie înlăuntruri,  ca un monstru din filmele horror. Scurmă-n ficaţi şi otrăveşte inimi. Invidia îl transformă pe om în fiară fără suflet şi fără sentimente. Îl aruncă în hăurile scârnave ale existenţei şi îl lasă chilug de conştiinţă. Fără invidie, fratele ei bun, populismul, şi-ar pierde mult din substanţa mesajului, iar vicleana ei soră, demagogia, n-ar fi decât o biată vrăjitoare şleampătă şi neputincioasă.  Invidia naşte obsesii ucigătoare şi destramă prietenii dintre cele mai trainice. Invidia e cea mai elocventă formă de exprimare a nemerniciei şi cea mai deprimantă imagine a fiinţei umane. Invidia e copilul legitim al duşmăniei şi, ca orice produs al răului, are o sete distructivă neostoită. Invidia călătoreşte pe aripile furiei şi sălăşluieşte în văgăuna lăcomiei. Invidia exclude solidaritatea şi nu ştie ce-i încrederea în sine. Pizma e şarpele crescut la sân şi hrănit cu nesaţ diavolesc de oameni care nu acceptă nici în ruptul capului bunăstarea altora. Vremurile de restrişte şi stările de nesiguranţă sporesc invidia, aprind spirite revanşarde şi zgândăre apetitul pentru revolte interioare. Dau frâu liber frustrărilor şi chinuie conştiinţe muribunde.

          Mediul actual este propice inflamărilor sociale. Din tot ce-au lăsat romanii, divide et impera pare singura sintagmă însuşită, de-a lungul atâtor şi atâtor şcoli absolvite, de Emil Boc. Boc mizează totul, dar absolut totul, pe invidia capsomanilor şi a zevzecilor din  România. Ca să aţâţe la maximum spiritul de frondă al vulgului, Boc este în stare de orice. Machiavelicul personaj ştie că numai astfel îşi poate conserva electoratul provenit din cele mai sordide şi mai abjecte zone sociale. Că numai în felul acesta, aruncând anateme asupra unora şi înfierând cu mânie bolşevică prosperitatea, va avea succes la gloatele ignorante pe mai departe.

             În tot acest răstimp, parcă sedaţi, oamenii normali din ţara asta privesc cum  Micul Stalinoid trebăluieşte în cotloanele nimicniciei umane. Din păcate pentru ei, privesc terifiantul spectacol din cel mai incomod unghi. Din expectativă.

          Vă că e în vogă să ai opinii vis-a-vis de plantele etnobotanice şi de cei ce le scot pe tarabă, de aşa-zişii comercianţi de vise. Drept să spun, habar n-am avut de existenţa unor astfel de magazine şi de faptul că se culeg în România şi astfel de ierburi. Ştiam că se cultivă tutun, dar eu m-am lăsat de fumat de mai bine de un deceniu, iar industria acestui produs agricol nu m-a interesat deloc.

          Sunt de acord că nu-i în regulă să tragi orice bazaconie în piept şi n-am nimic împotrivă să li se deschidă ochii inconştienţilor care recurg la asemenea gesturi.

          Numai că nu doar cei din spatele tejghelelor de gen sunt comercianţi de vise.  Comercianţi de vise sunt şi şarlatanii din politica românească, aceia care sucesc minţile bieţilor capsomani ai acestei ţări fără să clipească. De ce să nu-i interzicem şi pe cei care, după ce ne-au promis o viaţă mai bună, ne oferă una mai proastă?

          Dezavuăm, aşadar, plantele etnobotanice, pe bună dreptate, dar promovăm, în continuare, metehnele etnobalcanice, ba le şi îmbrăţişăm cu sârg. Asta nu-i, cumva, tot auto-flagelare? 

          Aştept, însă, răbdător să văd cum, din efuziune patriotică, Emil Boc va pune mâna pe coasă şi harşt! harşt!, va nimici blestematele astea de plante etnobotanice. Recunoaşteţi că v-ar reconforta o astfel de imagine, cu un premier responsabil, care luptă din răsputeri împotriva tuturor viciilor şi vicisitudinilor. Şi că v-aţi convinge de-a binelea ce însemnătate pentru ţară are îndeletnicirea de cosaş…

          Altfel, despre trasul în piept, vom avea timp berechet să stăm de vorbă. Sau, de-atâtea vise primite cadou, să halucinăm la gura înfometată a sobei.

          * Cu prilejul recentei vizite a lui Traian Băsescu în Republica Moldova, am aflat că România se va uni cu fraţii di pisti Prut pi calea ferată.  Bănuiesc că unirea va avea loc înainte ca România să deraieze…

          * România are şansa de a intra într-o carte a recordurilor. Cartea se numeşte Guiness Boc…

          * După ce Boc ne-a cosit, iar Băsescu ne-a ciuruit, acum cei doi ne toacă.

          * Scepticii greşesc când spun că România se duce de râpă. Confundă banala râpă cu ditamai prăpastia.

          * Vladimir Putin a promovat, nu demult, o lege prin care se interzice funcţionarea cazinourilor în Rusia. În felul acesta, el îi ocroteşte pe vechii bolşevici, moşnegii de azi, să-şi cheltuiască la jocurile de noroc ultima copeică. Ne aşteptăm ca, la noi, bătrânii ţării să-şi joace soarta la ruletă. La ruleta rusească.

          * România e un stat de drept în care cel mai eficient funcţionează strâmbele.

          * De acord, toţi suntem egali în faţa morţii. La trecerea Styxului, însă, tot obolul va face diferenţa. Nu-i aşa, Charon?

          * Pe Mutu l-am făcut briliant, cu scremutu’ facem o mărgică. Şi Mutu  şi mărgica sunt brandurile noastre de ţară.

          Trăim vremuri tulburi! Omenirea este pândită de pericole la tot pasul. Cutremure nimicitoare, incendii devastatoare, inundaţii de proporţii, taifunuri de nestăvilit, uragane cu nume simpatice – Katrina, Gustav, Ike –, al doilea Big-Bang şi, posibil, o imensă gaură neagră care să ne înghită pe toţi, cu mic, cu mare, cu bogat, cu sărac, cu prost, cu deştept… Plus Al-Qaeda, Rusia, Statele Unite, cancerul, neghiobia. Nu trăim pe un butoi de pulbere, ci pe un Pământ căruia îi otrăvim apele şi îi furăm oxigenul, pe care îl îndopăm cu deşeuri toxice, îl găurim în toate direcţiile şi îl defrişăm de la un meridian la altul şi care dă semne că s-a cam săturat să ne mai rabde. Totul în numele progresului, al cunoaşterii şi al modernismului, în numele Crucii, al Semilunii şi, uneori, al zvasticii şi al Capului-de-mort, în numele binelui, al mai binelui şi, desigur, al prea-binelui. Nu există culmi de neatins, ci numai aripi prea scurte, filozofează luminaţii lumii, explicând într-un fel neostoita sete de nou a omului şi neodihna lui în scormonirea Universului. Da, descoperim zi de zi, ceas de ceas, lucruri noi, inventăm pe bandă rulantă, de-a valma, antidoturi la fel şi fel de boli, avioane supersonice, trenuri de mare viteză, pet-uri şi pungi din plastic care ,,trăiesc’’ sute de ani. Inventăm apa caldă, mersul pe jos şi gaura din macaroane, ne reinventăm pe noi înşine, prin clonare şi dedublare. Suntem infailibili, la o primă vedere, dar atât de nevolnici, la o adică…

          De parcă toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, iată că superstiţiile de tip voodoo prind şi în zone geografice care, din punct de vedere religios, se considerau, până nu demult, a fi dintre cele mai conservatoare. De pildă, pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Meleaguri de-a lungul şi de-a latul cărora locuim, cu preponderenţă, noi, românii. Şi unde, de curând, mitul unei ipotetice flăcări-violet a-nceput să facă ravagii în minţile capsomanilor. (Căci, slavă Domnului, sunt şi prin părţile astea de lume destui creduli, cărora le curge scuipatul din gură-izvor. Ba, dragii de ei, chiar formează un important segment al populaţiei băştinaşe. Poate cel mai important, de vreme ce, din postură de veşnici majoritari, semeni ca ăştia decid, graţie ştampilelor de vot, ce şi cum în ţara asta, Ţara Lor.)

            Pentru că, pe gerul ăsta, presiunea gazului scade constant,  ne încălzim, înfofoliţi în prejudecăţi,  la flacăra violet. Cu ea ne încălzim, cu ea ne dăm foc la valiză. E-adevărat că flacăra asta seamănă a dracului de bine cu una a Iadului, dar nu trăim noi, oare, într-o Gheenă Liliachie, înconjuraţi de zombi portocalii?

          Sunt un om care, cu fiecare experienţă de viaţă trăită, îşi impune câte o stricteţe. Mi-am impus, de pildă, de mai multă vreme, să nu-mi mint apropiaţii, familia, prietenii, cunoscuţii, colegii. Nu-mi place ideea că adevărul este întotdeauna la mijloc. E o idee nocivă. Dacă ar fi aşa, atunci adevărul, cum bine spunea Blaga (Lucian, nu Buldogul), s-ar preface într-un apanaj al mediocrităţii. În spiritul unui adevăr la care ader din tot sufletul şi cu toată disponibilitatea, vă mărturisesc că, dintr-o postură incomodă, aceea de dublu premiat într-ale scrisului pe blog, mă simt copleşit. Am spus copleşit, nu flatat, vă rog să reţineţi!  Patru prieteni dintr-o bucată, oameni impetuoşi şi fermi, cutezători şi intransigenţi, truditori pe tărâmul metaforei şi, în acelaşi timp, propovăduitori ai adevărului, patru prieteni, zic – Ada Rus (http://www.adarus.wordpress.com/), Teo Negură (http://www.teonegura.wordpress.com/), Dramoleta ( http://www.dramoleta.com/) şi Marius Diaconescu (http://diaconescumarius.wordpress.com/) – mi-au făcut onoarea de a-mi acorda o cununiţă. Nu ştiu cât de Superior sunt ca Scribbler, dar ştiu că, faţă de ei – şi de alţi prieteni din blogosferă -, mi-am impus să fiu Sincer. Întotdeauna Sincer, pentru că numai aşa îi voi putea păstra printre prietenii mei, printre bunii mei prieteni. Îmi place să cred că ei simt asta. Că ei ŞTIU asta şi că, printre altele, (şi) această convingere a dus la premierea mea. Le mulţumesc, asigurându-i, în schimb, de toată preţuirea. Pe ei şi pe alţii ca ei… E tot ceea ce pot spune în acest moment întrucâtva emoţionant. Căci nu e de ici, de colea, să primeşti un premiu – multiplu – la compunere după zeci de ani (o, tempora…).

            Şi pentru că viaţa e ghiftuită cu reguli şi rigori, sunt însărcinat să mă achit de cinci îndatoriri:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a cîştigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.

5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

         Mă voi conforma, cu menţiunea că, subiectiv fiind, pre mulţi voi nedreptăţi. Nu e un secret pentru nimeni – iar dacă e, uite, îl dezvălui eu acum! – că Ada Rus, Dramoleta  şi  Teo Negură îmi ung sufletul cu producţiile lor literare. De aceea îi şi vizitez, cât pot de des, pe blogurile lor, pentru a mă umple de bine, de curat şi de lumină. Alături de ei, pe aceleaşi coordonate de simpatie, se situează încă vreo câţiva prieteni. Pe cinci dintre ei (pentru că doar atâţia îmi îngăduie regula) îi voi enumera aici, acordându-le premiul de Superior Scribbler. Iată-i, în ordine alfabetică: Marius Diaconescu (http://diaconescumarius.wordpress.com/), Garcia Muerte (http://www.garciamuerte.blogspot.com/), Renata (http://www.renatablogr.blogspot.com/), Sebra (http://www.sebra.wordpress.com/), şi Theodora (http://www.theodora0303.wordpress.com/). 

          Vă mulţumesc tuturor, cu acest minunat prilej,  pentru frumosul pe care îl cultivaţi în vieţile voastre şi ale altora. Nu vă doresc decât să fiţi mereu buni, sinceri şi verticali, în astă lume rea, mincinoasă şi strâmbă. Să fiţi, adică – şi să rămâneţi -, voi…