Morinherba.com Situs Kesehatan dan Herbal No.1 obat herbal stroke alami timbangan timbangan digital tips mengecilkan perut cara cepat menurunkan berat badan cara menghilangkan kantung mata cara menghilangkan komedo cara menghilangkan flek hitam manfaat madu kata motivasi resep kue basah resep kue bolu kata kata lucu Kata Kata Motivasi Kata Kata Mutiara
Bine ati venit !
2011      Jul 21

 

Valeriu Tabără nu e doar fudul, ci şi limbut. Trufia şi sarcasmul completează portretul unui ins care vrea să pară, întotdeauna, stăpân pe situaţie. Ca majoritatea colegilor săi din guvern, am impresia că şi Tabără e – vorba lui Andrei Marga – un ministru nepregătit pentru job. Face pe specialistul în agricultură şi pretinde că e un bun cunoscător în domeniu. O fi, deşi eu, unul, sesizându-i suficienţa preponderent-grobiană, mă cam îndoiesc. Ceea ce m-a frapat însă la guralivul acesta aciuat la PD, după mai multe ocoluri făcute în politica românească, e că, aidoma unui meteorolog, a anunţat vijelia ce va să vină asupra postului de televiziune Antena 3. A spus-o cu răutatea specifică celui ce-şi doreşte din inimă să i se împlinească prevestirea. Din punctul meu de vedere, mai devreme sau mai târziu (dar nu mai târziu de jumătatea anului 2012), acest lucru se va întâmpla. De ce sunt eu atât de sigur? Pentru că Antena 3 a rămas singurul post TV care se opune, la modul declarat, actualului regim. Or, regimul ăsta nu concepe şi nu admite nici în ruptul capului să i se opună cineva. Fapt pentru care tare mă tem că pentru Antena 3, dacă nu pentru întregul trust Intact, numărătoarea inversă a început…

2011      Jul 17

 

Se împlinesc, iată,  patru luni de când Coaliţia Internaţională, cu Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie în capul listei,  a pornit ofensiva militară în Libia. Intervenţia armată vizează răsturnarea lui Muammar Gaddafi, aflat în fruntea ţării arabe de 42 de ani. Să ne reamintim cum şi-au motivatatunci  marii lideri ai lumii concentrarea de forţe asupra Libiei.
“Am autorizat o acţiune militară limitată în Libia pentru că nu putem rămâne cu braţele încrucişate când un tiran spune poporului său că nu-l va ierta”, a spus preşedintele american Barack Obama. Premierul britanic, David Cameron,  anunţa că a venit vremea acţiunilor în Libia pentru că “Gaddafi este responsabil pentru asta”. “A minţit comunitatea internaţională, a promis un armistiţiu pe care l-a încălcat. Continuă să-şi agreseze propriul popor”. Totodată, preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy a declarat că “poarta diplomaţiei se va redeschide în momentul în care agresiunile (făcute de Gaddafi în Libia n.r.) vor înceta”. A avut ceva de spus până şi Traian Băsescu, preşedintele român apreciind că “un şef de stat care trage în propriul popor nu mai are niciun fel de legitimitate”. Totul a culminat cu spusele drasticului secretar al apărării Marii Britanii, Liam Fox: „Da, îl vom ucide pe Gaddafi”,

Au trecut, aşadar, patru luni, şi ce constatăm? Nimic altceva decât că ,,poporul” în care ,,trăgea” Gaddafi, este solidar cu ,,dictatorul” într-o proporţie covârşitoare. Că, dacă lucrurile n-ar sta aşa, Gaddafi ar fi demult prins, iar declaraţiile puternicilor lumii deja puse în aplicare.

 

Printre puţinele ţări care au fost reticente la acţiunile expansive ale Coaliţiei Internaţionale a fost şi Rusia, care a  cerut imediat SUA, Marii Britanii şi Franţei să înceteze utilizarea forţei în Libia. Într-o scurtă declaraţie a ministrului de externe rus, dată la puţine ore de la declanşarea operaţiunilor militare, acesta a spus că, în urma raidurilor aeriene coordonate de cele trei state, există civili printre morţii şi răniţii din Libia, iar multe dintre străzile şi podurile din marile oraşe sunt distruse, precum şi un centru de cardiologie. De asemenea,  Aleksandr Lukaşevici a cerut “ţărilor vizate să înceteze de urgenţă recursul la folosirea neselectivă a forţei”.

 

Acum, dacă am analiza cu luciditate situaţia, am constata că, de fapt, poporul libian, în marea lui majoritate, este alături de Muammar Gaddafi şi nu împotriva lui, iar intervenţia militară a forţelor militare internaţionale nu se impunea. Şi că Turcia, Rusia şi Germania, ţări care n-au agreat ofensiva militară în Libia, preferând expectativa, au procedat just.

 

 

2011      Jul 13

 

Nu înţeleg un lucru: dacă PDL a hotărât să boicoteze Antena 3, de ce Antena 3 deplânge public acest fapt? Antena 3 e dependentă cumva de opiniile obraznice şi de diversiunile pline de cinism ale gudurăilor Puterii ? Antena 3 nu poate dezbate teme fără acompaniamentul sonor al stridenţilor papagali? Fără colaboraţioniştii regimului actual nu se pot face talk-show-uri? Mi-a fost mie ruşine văzând-o pe Dana Grecu apucată de pandalii şi dându-se de ceasul morţii că, vezi-Doamne, în lipsa portocalezilor, nu mai are cui ridica mingi la fileu. Sau auzind-o pe Alessandra Stoicescu, duduiţa aceea insipidă, cum  îi mulţumeşte din inimă, din suflet şi din toţi rărunchii unui anume Oajdea, un duplicitar nevolnic şi un manipulator de duzină, pentru că insul a acceptat să intre, telefonic, în emisiunea ‘mneai. E prea de tot, ba, e chiar dezonorant! Adică, cineva nu mai vrea să-ţi calce pragul şi să-ţi murdărească rogojina şi tu, în loc să-i mulţumeşti lui Dumnezeu de pleaşcă, te căinezi şi boceşti de parcă s-a terminat lumea. Fă, Anteno 3, lumea nu a început şi nu se termină cu pedeliştii, oricât şi-ar dori ei să credem asta. Judecaţi-i în lipsă, ce mare scofală! Şi, dacă tot pusei eu azi atâtea întrebări pe adresa disidentei Antene 3, una în plus nu cred să mai conteze. Aşa că: iubitorul ăla de regim Băsescu, pre numele lui Ilie Şerbănescu, de când e ,,maestru”?

2011      Jun 29

Nimic nu-i scoate din minţi mai mult pe (încă) numeroşii portocalezi – cam o cincime din populaţie! – decât faptul că respiră în ţara asta şi oameni care contestă regimul băsist cu glas tare, răspicat şi viguros. Pentru că mai există şi cetăţeni care opun rezistenţă pe faţă (şi aici nu-i includ doar pe politicienii din Opoziţie, altfel destul de vocali şi ei), adepţii puterii zeusiene încearcă, obstinaţi şi agresivi,  a-i ogoi cumva. Jurnaliştii, analiştii şi comentatorii neînregimentaţi în detaşamentele de gudurăi, sunt puşi la stâlpul infamiei, cu zelul specific lichelelor de profesie şi canaliilor înnăscute, sunt anatemizaţi, împroşcaţi cu zoaie, cadorisiţi cu invective.

 

Mă plec în faţa tuturor acelora care au – şi iau – atitudine împotriva terorii impuse de PD şi îi aplaud, nu doar cu toată simpatia, ci şi cu toată dragostea,  ca pe nişte asediaţi care apără cu osârdie o cetate plină ochi de laşi.  Pentru mine, Mircea Badea, Radu Tudor şi Mugur Ciuvică sunt reperele intransigente ale unor adevăruri care deranjează până la demenţă haitele hămesite de puternici ai zilei.  Pe Mircea, pe Radu şi pe Mugur – îndeosebi pe ei – maleficii sistemului ultra-ticăloşit i-ar bea într-o lingură de apă. Cum încă nu pot, aşteaptă momentul.

 

În acest răstimp, o mare parte a societăţii româneşti se bălăceşte indecent într-un derizoriu care  îi ajunge la gât.  Poporeni în toiul vârstei, numai buni de luptă pentru o viaţă – viaţa lor! – mai bună, preferă nimicnicia existenţială, egoişti, refulaţi şi anonimi. Acceptă promiscuitatea, nu pentru că, vezi-Doamne,  ar confunda-o cu expectativa, ci pentru că e mai comodă şi mai lăturalnică.  Oameni de toate categoriile şi de toate vârstele, vajnici consumatori de clişee ieftine,  se lasă minţiţi cu o nonşalanţă aiuritoare. Pentru că le convine rolul de înghiţitori de gogoşi, de colaboraţionişti mărunţi şi de fatalişti nenorociţi.

 

De aceea, zic, îi respect şi îi stimez, cu predominanţă,  pe Mircea Badea, Radu Tudor şi Mugur Ciuvică. Pentru că aceşti concetăţeni ai mei – ca nimeni alţii, deocamdată – au curaj, au logică şi, mai presus de toate,  au coloană vertebrală.

2011      Jun 16

Să recapitulăm… Andone n-a mai vrut la Dinamo, Hagi a refuzat ,,naţionala’’, Olăroiu a plecat de la Steaua. Hm!… Să fie acesta anotimpul negaţiilor în fotbalul românesc? Într-o ţară de yesman-i, cei mai mulţi mirosind a oranjadă de la o poştă, un ,,nu’’ hotărât pare un admirabil act de bravură. Câtă îndrăzneală, câtă vitejie şi cât curaj îţi trebuie ca să spui ,,nu, mersi’’? Un pic din fiecare, dacă, bineînţeles, ai şi un dram de personalitate şi o fărâmă de mândrie. Există, însă, şi oameni care, deşi nu întrevăd vreo perspectivă clară şi în ciuda faptului că nici mediul nu le este tocmai propice, se înhamă, din pură obedienţă, la activităţi subalterne demne de milă. Sunt mulţi dintr-ăştia, aşa cum există destui concetăţeni care acceptă orice compromis şi orice umilinţă pentru că, altfel, ar rămâne pe drumuri şi n-ar avea din ce trăi. În România, viaţa s-a complicat în ultimii ani peste măsură. Ca să răzbaţi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, fie te faci frate cu dracu’, fie te supui fără să crâcneşti în faţa celor ce taie şi spânzură. Deşi încă pretinde că e o ţară, România arată, pe zi ce trece, ca o junglă din care – e evident deja – va scăpa cine va putea. Sigur că Hagi, Andone sau Olăroiu îşi permit să ia viaţa pe cont propriu, aşa cum îi îndrumă Traian Băsescu pe români. Au, tustrei, o carieră în spate şi, graţie acumulărilor de capital de până acum, ar putea trăi liniştiţi zece vieţi, nu una. Poate nu în huzur, dar în decenţă de bună seamă. Ei sunt printre puţinii din ţara asta cărora conturile din bănci le permit să rostească tot mai neobişnuitul  ,,nu’’ şi atunci când se presupune că ofertele ar fi mai mult decât tentante.

 

Pentru că nu cred să existe aspect al vieţii care să nu cocheteze, într-un fel sau altul, cu aparenţele, şi asupra căruia să nu planeze măcar un dubiu, poziţia celor trei e privită, nu cu admiraţie, aşa cum ar fi firesc, ci cu circusmpecţie. Asta pentru că, în cazul multora dintre semenii noştri, decalajul dintre aparenţă şi esenţă, deşi de netăgăduit, este deranjant. Că recunoaştem sau nu, în România prea puţini cetăţeni îşi afişează condiţia la modul sincer şi onest. Prea puţini se acceptă aşa cum sunt, pretenţiile – în ce-i priveşte – situându-se, de regulă, la o cotă net superioară. Aş vrea să văd un concetăţean, unul măcar – dar dintre aceia auto-declaraţi ,,oameni simpli’’ – care să refuze aparenţele ce l-ar propulsa nemeritat într-o zonă privilegiată a societăţii. Dorinţa de mai bine e, într-adevăr, firească, dar ea corespunde unei realităţi în care există un lung al nasului şi o măsură în toate. În societatea românească, mai mult – cred – decât în oricare altă societate, impresia, din ce în ce mai puternică, e că doar aparenţele contează. Ca să modifici optica deformată a unei largi pături a populaţiei e, practic, imposibil. Din păcate, aparenţele înşelătoare transformă oamenii şi relaţiile inter-umane în comunităţi caricaturale şi difuze. De aici până la a devia iremediabil într-un spaţiu labirintic în care mai degrabă se orbecăieşte decât se caută o ieşire, nu e decât un pas. Alunecăm cu bună ştiinţă în derizoriu, zi de zi, oră de oră, dar ne agăţăm de aparenţe ca înecatul de pai. Bagatelizăm orice principiu, orice valoare morală, orice normă de conduită, doar de dragul aparenţelor şi al efemerelor avantaje ce derivă, pe ici, pe colo, din ele. Ideea de ceas fatidic, indusă malefic şi stăruitor de undeva de sus, provoacă temeri teribile. Suntem băgaţi cu cinism într-o imensă priză, iar ritmul trepidant ce ni se propune drept viaţă are darul de a ne distrage atenţia de la propria pauperizare şi de a nu ne lăsa timp de pus întrebări.

În această lumină, refuzurile lui Hagi, Andone şi Olăroiu sunt de bun augur, mai ales într-un domeniu, cel al fotbalului românesc, în care supuşenia era – şi bănuiesc că încă mai este -  un atribut existenţial, nu o banală stare de fapt.